Doar un beţiv la Rockstadt Extreme Fest 2018

Converge! Converge?! Haaaaa! Era prin februarie, cred… nu ţin minte exact. Ideea e că aş fi vrut să ajung la Roadburn anul ăsta, dar m-am trezit cam târziu (ianuarie) şi n-am mai găsit cazare la un preţ decent, aşa că ştirea că o să vină Converge la Rockstadt m-a făcut să nu ezit şi să-mi cumpăr bilet imediat. Ştiam că n-o să fie acelaşi lucru ca la olandezi, dar decât deloc, mai bine şi aşa.

Apoi totul a fost destul de bine. M-am sfătuit cu prietenul Răzvan şi am hotărât că mergem împreună – el a şi găsit cazare în Râşnov – aşa că a rămas doar să aşteptăm până în august… Şi am aşteptat cuminţi ziua de 2, când ne-am împachetat şi am plecat la drum toţi patru (soţie şi prietenă incluse!). N-o să stau să detaliez toată povestea; am îmbătrânit şi nu mai am răbdare să scriu foarte mult. O să scriu câte puţin despre trupele care mi-au plăcut şi despre atmosferă.

Prima zi

Sincer, nici nu mă uitasem prea bine pe programul pe zile, aşa că nu ştiam exact la ce să mă aştept şi cum îmi voi organiza timpul. Am mers, aşadar, după cum m-a dus valul şi a fost chiar bine.

Obscure Sphinx
Obscure Sphinx

Prima trupă pe care am văzut-o în prima zi a fost Obscure Sphinx, pe scena mare. Pe polonezi îi mai văzusem în Quantic în toamna trecută şi îmi plăcuseră. Au cântat bine şi de data asta, ca şi în Bucureşti şi chiar dacă au cântat ziua, le-a ieşit destul de bine show-ul. Fiind abia a doua formaţie pe scena mare, nu mă aşteptam ca publicul să fie foarte entuziast, dar am fost surprins să văd că puştimea deja îşi intrase în formă şi pregătea terenul pentru moshpit-urile viitoare.

Am luat apoi o pauză lungă de două ore, timp în care am băgat câteva beri şi ne-am tot plimbat de colo-colo pe unde am apucat. Am făcut şi câteva stopuri la standul cu “merch” – unul din cele mai slabe de la orice festival la care am fost – tot sperând să văd chestii interesante. Mi-am luat tricou cu polonezii şi mi-am văzut mai departe de bere.

După pauza respectivă ne-am mutat cu toţii înapoi la scena “Adrian Rugină” (R.I.P.) să-i vedem pe norvegienii de la Enslaved, nişte tipi care nu mai au nevoie de prezentări. În schimb au făcut ei prezentările necesare, venind cu un nou tobar şi cu un nou tip la orgă/backing vocals (ăsta are deja un an în formaţie, cred). Şi bineînţeles că n-am fost dezamăgiţi. Chiar dacă nu au cântat cu instrumentele lor – alea fiind pierdute pe la aeroport pe undeva, împreună cu ale mai multor trupe – au sunat impecabil. Au cântat piese de pe ultimul album, dar s-au dus şi în trecut şi ne-au “zis” câteva chestii mai vechi şi mai “rele”. Publicul a fost şi el la înălţime, iar vikingii s-au arătat mulţumiţi de asta.

Şi cum o pauză nu vine niciodată singură, am zis să mai luăm una, pentru că nu prea ne plăceau trupele care urmau… Iar pauza asta s-a numit “pauza de masă” – şi de bere! Normal!

După încă aproape două ore, ne-am mutat încetişor către scena mică, unde urmau să se dea în spectacol canadienii de la Get The Shot, trupă de hardcore pe care nu o ascultasem. Au început tare, aşa cum numai la trupele de hardcore se poate vedea.

Vocalul a urcat pe monitoare şi a urlat o dată “Are you ready, Romania!?!?!?”, iar apoi a început distracţia. Au dat bine de tot un hardcore punk cu influenţe New Yorkeze, iar publicul – în special puştanii de 16-20 de ani – n-au stat o secundă. Zidul de sunet, atitudinea vocalistului şi ritmurile alea mişto au pus în mişcare un moshpit de nota 10. N-au lipsit circle pit-urile neanunţate şi peste tot prezentul “wall of death”. A fost trupa perfectă care ne-a dat energia necesară să mai stăm şi la ultima trupă.

Care ultimă trupă, pe scena mare, a fost Obituary, cu death-ul lor clasic, “crushing” cu riff-uri sâcâitoare şi cu vocea aia a lui Tardy care nu s-a schimbat de 30 de ani de când îi tot ascult. A, şi nici pletele lor blonde nu s-au schimbat. Şi ei, ca şi Enslaved, au cântat pe instrumentele altora (bravo, Bucovina!), dar au sunat foarte bine şi foarte legat, simţindu-se de la o poştă experienţa pe care o au. Aşa cum era de aşteptat, în faţa scenei a fost plin ochi, iar moshpit-ul nu s-a oprit până la ultima notă. Un concert perfect pentru a încheia prima seară!

Ziua II

Deja “încălziţi” după prima zi, vineri am lenevit ceva mai mult, după ce am studiat mai bine programul şi ne-am setat aşteptările. Am ajuns mai târziu decât joi, dar pentru mine urma să fie cea mai importantă zi.

Dust Bolt
Dust Bolt

Am ajuns undeva în jur de ora 17:00 la festival, când pe scenă au venit nemţii de la Dust Bolt cu oldschool-new-thrash-ul lor. Nu ţineam neapărat să-i văd, dar au fost o surpriză plăcută. Publicul, chiar dacă a fost mai puţin numeros decât în ziua anterioară la ora aia, a ştiut să se distreze, iar trupa i-a ţinut destul de bine în priză.

Regulamentara (deja) pauză ne-am petrecut-o cu nişte beri, cu discuţii cu prietenii şi cu câteva plimbări pe la “merch”, unde nu prea am avut ce să-mi aleg.

Dar nu a contact absolut deloc, pentru că următoarea formaţie pe care urma să o văd era formaţia pentru care venisem la festival, CON-fuckin’-VERGE!!!! Poate că nu toată lumea îmi înţelege entuziasmul, dar pentru mine trupa asta e una din cele mai bune pe care le ascult constant în ultimii zece ani.

Şi e şi cunoscută pentru show-urile pe care le dă – chiar dacă eu consider că sunt mai buni în club decât pe o scenă de festival. Aşa… şi v-am spus că au cântat Converge? A… bine! Pentru că am savurat fiecare secundă de când au urcat pe scenă şi până au plecat. Am fost acolo, în faţă, printre ăştia mici, din generaţia nouă, unde am alergat ca nebunul în circlepit, unde am sărit şi am luat coate, picioare şi orice altceva, dar unde aş mai fi stat chiar şi două ore dacă mai cântau atât. Au trecut şi ei prin toate albumele lor şi am auzit piese numai una şi una… Şi-apoi pauză!

Dar pauză doar de o trupă, pentru că apoi am ajuns la scena mică, unde urmau să cânte (o fi corect cand zici “a cânta” grindcore?) Full Of Hell, a doua mea favorită de la festival. Nu ştiam la ce să mă aştept de la ei, pentru că nu-i mai văzusem (nici pe youtube).

Dar “pensilvănenii” nu au stat la poveşti şi în dulcele stil american au ocupat scena şi au aruncat în aer atmosfera. Aşa cum le spune numele, băieţii ăştia au fost de la un capăt la altul “plini de iad (draci!)” şi au rupt în două tot ce s-a putut: boxe, scenă, public. A fost o nebunie completă care a fost savurată până şi de nevastă-mea, care avea să-mi amintească de ei încă cel puţin o săptămână. După ce au terminat ce aveau de spus, am mers la ei sa-mi semneze CD-urile pe care le cumpărasem şi am stat la o picătură de vorbă cu vocalul, care ne-a asigurat că anul viitor vor trage o tură şi prin Bucureşti! Veniţi, că e o trupă care merită văzută.

După ei am mers repede-repejor spre scena mare, chiar la îndemnul “fullofhell”-ilor, pentru că acolo începuseră deja “tăticii” de la Dying Fetus. La ei, din nou, nu prea e mult de spus.

Cântând de 30 de ani, e clar că au o tehnică şi o unitate de grup care se simte de la primul acord. Sunt super tehnici şi sună atât de bine şi de clar, deşi muzica lor e zgomotoasă şi cu nerv. Şi la ei, ca la toate trupele de fapt, a fost nebunie mare în public şi tipii s-au arătat mulţumiţi de reacţia oamenilor. Din nou, un final de zi de pomină. (un mic PS: şi ei au impresionat-o pe nevastă!)

Ziua trei

Chiar dacă Răzvan a zis că se duce de la 16:00 să-i vadă pe The Fallen Prophets, noi am aşteptat până puţin mai târziu, pentru că am vrut să ajungem abia la Kurokuma. De băieţii ăştia nu auzisem, dar cu o seară înainte tocmai am dat peste vechiul meu prieten Max Deatherul care mi-a spus de ei. Aşa că am ajuns pe la 18:00 la scena mică şi i-am urmărit cu atenţie. Au dat bine de tot un post-sludge-metal-core-cu-de-toate. Chiar dacă nu au avut atât de mult public ca alte formaţii, tipii s-au simţit bine şi au transmis starea lor şi nouă, celor care eram acolo în faţa scenei. Intereant a fost că vocalistul – fiind român – a fost vizitat de rude (părinţi, bunici, fraţi) şi a fost interesant să vedem câţiva “oameni normali” printre noi, în special bunica fotografă care la final a ridicat mâinile cu “metal horns” m/!

Apoi ne-am mutat spre scena mare unde urmau să cânte mexi-merica-europenii de la Brujeria. Nu am stat prea mult acolo, pentru că sincer nu mă prea încântă muzica lor. În schimb am văzut că publicul a gustat din plin show-ul burtoşilor de pe scenă…

Iar după ei am avut o pauză de vreo oră şi jumătate, timp în care ne-am distrat văzând lumea din ce în ce mai colorată adunându-se la scena mică pentru cehii nebuni de la Gutalax. Şi aşteptarea n-a fost degeaba.

Chiar dacă la o scară mult mai mică, am avut pentru 40 de minute un mic Obscene Extreme. A fost momentul vesel al festivalului şi cred că a fost formaţia care a adus cei mai mulţi oameni la scena mică. De la oameni îmbrăcaţi în vidanjori (ca şi formaţia) până la veveriţe, dragoni, puşti cu colace de WC pe gât, aruncat cu hârtie igienică, am avut parte de absolut tot ce se putea.

Am fost şi eu în faţa scenei şi m-am băgat în hora veseliei care se dorea a fi un circle pit, dar nu prea se putea alerga, pentru că eram prea mulţi şi înghesuiţi. Ce să mai zic? A fost unul din cele mai mişto momente ale festivalului.

După care ne-am deplasat spre scena mare, să-i vedem pe Amorphis. Chiar dacă după primele patru albume nu prea m-am atins de discografia lor, mereu am mers la ei să-i văd. Din păcate, de data asta am fost foarte dezamăgit. Au cântat multe piese de pe albumul nou şi de pe albume de dupa 2000, dar ce m-a deranjat mai mult a fost că au cântat piesele vechi (de pe “Tales…”) în stilul albumelor noi şi au sunat aiurea rău.. Pentru mine au fost dezamăgirea festivalului.

După ei am mai luat o pauză în care am mai mâncat câte ceva, am mai băut o bere, am mai stat la poveşti. Am aruncat şi un ochi la W.A.S.P., care, chiar dacă au avut succes la o parte a publicului, mie mi-au stârnit doar un zâmbet.

Allochiria
Allochiria

Iar seara s-a încheiat pentru noi cu un concert foarte bun la scena mică, cu grecii de la Allochiria, despre care mă bâzâise tot drumul (şi înainte) Răzvan. Spre surprinderea mea, chiar dacă au cântat foarte târziu – la 1:15AM – s-a adunat destulă lume. Şi au avut de ce – post-metalul elenilor a fost foarte bun, şi chiar dacă pitica de la voce a stat 99% din timp cu spatele la public, am văzut oamenii simţindu-se bine, unii părând intraţi în transă. Încet-încet am intrat şi eu în atmosferă şi am fost surprins la un moment dat să o văd pe soţie la gardul din faţa scenei dând din cap pe ritmuri. Din nou, încheierea perfectă pentru o seară de festival!

Ziua 4

Duminică, din nou, am ajuns ceva mai târziu, pentru că nu aveam prea multe trupe pe care să le văd. Oricum, programul s-a schimbat din cauza lipsei a două trupe (câte una la fiecare scenă), aşa că am prins cam totul de la început. Sincer, n-am stat prea mult la nici o scenă şi am tot umblat prin zonă privind oamenii, stând la discuţii şi simţindu-ne bine în general.

Prima formaţie pe care am văzut-o de la cap la coadă au fost Origin la scena mare. A fost o surpriză să vedem că o trupă foarte tehnică a venit pe scenă fără basist, care a lipsit din anumite motive, dar au sunat bine şi aşa, chiar dacă se simţea clar că lipseşte ceva. Au încercat, însă, să facă mişto de situaţie şi au invitat oamenii din public să încerce un “air bass” alături de ei pe scenă. Din păcate n-am avut nici un talentat care să rămână mai mult de 1-2 minute langă formaţie.

Apoi formaţiile au trecut una după alta fără să mă intereseze prea mult. Am văzut puţin Fleshgod Apocalypse, care sună destul de decent, dar show-ul lor nu mă atrage prea mult. Apoi am văzut, printre două beri, Of Virtue pe scena mică, iar după ei am luat pauză la Bucovina, care nu mă impresionează cu nimic. La fel, i-am văzut oarecum din lateral – stăteam la coadă la mâncare – pe sârbii de la Infest, pe scena mică, care au ţinut-o numai în “for you, our Romanian brothers and sisters… Romanian warriors” si alte din astea.

Septicflesh
Septicflesh

Iar la final am mers la scena principală să-i vedem pe greţii de la Septicflesh. Nu pot spune că sunt un mare fan al lor, dar îmi place în oarecare măsura muzica. Lumea adunată în faţa scenei a fost destul de activă, mai ales că vocalistul a ţinut să-i congratuleze în fiecare moment “liber” cu “come on, my friends!!! let’s see your heads banging!” A fost un show bun şi am savurat câteva piese, pe unele vechi chiar agitându-mă puţin (“Persepolis” rules!!!).

Şi cam atât – pentru mine – pentru că In Flames nu m-au “gâdilat” niciodată, aşa că n-am vrut să mai pierd vremea cu show-ul lor. Ştiu că nu e o părere prea populară, dar mi se par prea comerciali faţă de ce au fost la început, iar show-ul lor cu mii de watti de lumină mi se pare puţin cam exagerat.

Concluzii

Astea fiind spuse, cred că a fost o ediţie de festival reuşită. Cel puţin pentru mine a fost o vacanţă relaxantă în care am văzut câteva trupe mişto şi am descoperit altele despre care nu auzisem. Atmosfera a fost foarte tare, publicul de la noi fiind din ce în ce mai apropiat ca atitudine de ce am mai văzut pe la alţii.

Şahmat
Şah!!!

Chiar dacă în general mi s-a părut o ediţie bună de festival, au fost şi câteva lucruri care consider că trebuie schimbate sau cel puţin avute în vedere de către organizatori.

Bun Spre deosebire de cunoscuţi, am fost mai mulţumit de mâncarea de anul ăsta. Mi s-a părut că a fost preparată mai bine, nu era cu o tonă de grăsime şi ulei (remember gulaşul din trecut!), iar cozile mergeau mai repede.

Bun Am observat că toaletele la dame erau în nişte containere, iar Andreea mi-a confirmat că erau “budele clasice” cu vas ceramic ca acasă şi în interior era foarte curat. La bărbaţi, ca la bărbaţi, a rămas la fel… n-am avut nevoie de “number two”, deci nu ştiu cum a fost acolo.

Naşpa Chiar dacă în primele zile m-am bucurat că eram controlaţi sumar în rucsac, m-am trezit în ultima zi cu control amănunţit, cu scos toate mărunţişurile şi căutat până şi în portofel. Păi, domnilor organizatori, dacă vreţi să fiţi corecţi şi să verificaţi lumea, trebuia să o faceţi din prima zi! Plus că am văzut cel puţin de două ori cum nişte puştani îşi “transmiteau” rucsacul pe sub gard, iar la concertul Converge chiar era unul cu o sticlă (de sticlă, vorba aia) în mijlocul pit-ului. Deci, dacă vreţi să fiţi corecţi, fiţi de la un capăt la altul.

Naşpa Chestia care m-a deranjat cel mai mult pe mine personal a fost că la porţi nu era nici o regulă – sau erau reguli, dar erau aleatorii şi le ştiau doar cei care le impuneau. M-am trezit în a treia zi cu un picior în genunchi de la o cucoană de la firma “de securitate”, pentru că “nu aveam voie” să intru prin locul prin care intrasem de atătea ori în zilele trecute. Iar în momentul în care am întrebat de ce nu e voie pe acolo, am fost luat la rost şi de gorila de serviciu care ar fi trebuit să mă controleze în bagaj. Din fericire am fost calm şi mi-am văzut de treabă, dar nu a fost deloc OK atitudinea ălora.
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on Pinterest

Postat în: Cronica de concert

|

Etichete:

,

,

,

,

,

,

,

,

,

,

,

,

,

Arta ca o crimă

N-a mai fost răcoare în iunie de multă vreme, iar faptul că acest concert urma să fie în aer liber a făcut ca totul să iasă foarte mişto – am avut atmosferă de festival.. care va continua şi mâine.

N-am ajuns la prima formaţie, pentru că a fost prea devreme, dar trebuie să menţionez că As I Fall merită ascultaţi şi văzuţi în concert.

Divided By PerceptionDivided By Perception

Când am ajuns tocmai se pregăteau să înceapă clujenii de la Divided By Perception, trupă pe care n-o mai văzusem/ascultasem. Lumea era destul de puţină şi mulţi dintre spectatori stăteau cu berile în faţă pe băncile din lateral. Asta nu i-a oprit pe ardeleni să ia atitudine şi să cheme lumea în faţa scenei, lucru care s-a întâmplat foarte lent, opus percepţiei despre bucureşteni, care se spune că sunt grăbiţi. Dar să revenim la trupă. Au cântat bine de tot şi au avut o atitudine mişto – când au văzut că publicul nu vine la ei, au venit ei la public. La un moment dat a coborât chitaristul de pe scena şi a încins un circle pit cu puştii din faţă, iar mai spre final, când se adunaseră mai mulţi a coborât şi vocalul să-i mai anime.

Walk The AbyssWalk The Abyss

Apoi a fost clasica pauză de bere, în care ami mai stat de vorbă cu prietenii… Iar după vreo 15 minute de aranjat sculele pe scenaă, i-am urmărit pe Walk The Abyss, pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. Şi ce pot să spun? Am fost foarte impresionat de evoluţia lor. Pe lângă faptul că acum sunt doi vocalişti, mi-a plăcut şi îmbunătăţirea tehnică pe care am auzit-o. Toate astea combinate cu prezenţa scenică au făcut ca publicul să o ţină într-o moşeală de la început până la final. Ei au avut parte de public mai mult, pentru că deja se adunase mai multă lume şi începea să se însereze, deci era mai răcoare. Oricum, o prestaţie foarte bună!

Şi nu mai stau acum la poveşti despre ce am făcut în pauză. Trec direct la subiectul serii, adică Thy Art Is Murder, pe care îi mai văzusem în formulă incompletă acum doi ani în fabrica. La fel ca şi atunci, ştiam că o să fie nebunie, dar de data asta îl aveam şi pe CJ McMahon – vocalistul original – la microfon, aşa că se anunţa haos distractiv, ceea ce a şi fost.

Băieţii nu prea au stat la poveşti şi au început tare. Publicul, la fel, nu a stat la poveşti şi a început cu moshpit-ul din secunda 1. De mult n-am mai văzut atâta energie la un concert, dar erau motive pentru asta. Deathcore-ul australienilor, cu ritmurile alea demente şi riff-urile la fel, e imposibil să nu te bage în priză. Piesă după piesă ne-am agitat de nu ştiam ce e cu noi. Eu, un moş corporatist venit de la muncă, n-am putut să mă abţin şi m-am băgat de câteva ori la circle pit, să mai simt puţin nebunia tinereţii.

Am avut parte şi de o surpriză: australienii au cântat în germană! Şi bănuiesc că n-ar fi o surpriză pentru nimeni să afle că una din formaţiile care i-au influenţat a fost Rammstein. Au băgat mare şi tare un cover la clasicul “Du Hast”, pe care tot poporul a dat din cap şi a urlat versurile.

Şi bineînţeles că n-a lipsit “la pièce de résistance”, piesa “Holy Wars”, la care m-am băgat din inerţie în circle pit, şi la care lumea a urlat în disperare refrenul. Şi aşa a fost toată seara. Nici nu cred că are rost să mai repet…

Iar mâine (azi, în momentul în care scriu) avem Dead Kennedys în acelaşi loc genial, scena outdoor de la Quantic. A… dar să nu uit: muie la poliţie şi la primăriile locale care fac caz din orice căcat şi care “îşi fac treaba” numai când au ei chef şi când nişte oameni încearcă să aduca cultura în ţara asta. Bine că concertele organizate de psd şi curva de firea sunt 100% legale, pe banii noştri!
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on Pinterest

Postat în: Cronica de concert

|

Etichete:

,

,

,

Mamuţii au fost aici

Cum te relaxezi cel mai bine sâmbătă seara ca metalist în Bucureşti? Dacă ştii cu două-trei luni înainte, te duci la un concert în Fabrica, împreună cu prietenii! Mai ales că vezi o trupă bună din Italia, ceea ce e destul de rar.

Începem cu începutul, pentru că la 20:55 am ajuns în club şi pe scenă erau deja băieţii noştri de la RoadkillSoda care dădeau bine de tot. Surpriza noastră a fost sala plină de lume, cum n-am mai văzut de multă vreme. Am mers şi ne-am luat câte o bere şi ne-am găsit un loc de unde să vedem şi sa ascultăm muzica. Şi am avut ce asculta şi ce vedea. Trupa a sunat foarte-foarte bine, iar southern-stoner-rock-ul lor a băgat lumea în ritm. După mai bine de o oră după ce au început, la ultima piesă au chemat pe scenă pe noul vocalist, “Beast”, care îi va lua locul lui Mircea “Hotshot Eagle” (numele oficial de pe facebook sic!). Tranziţia s-a făcut paşnic şi piesa a sunat foarte bine cu ambii vocali.

Între timp ne-au apărut şi prietenii Ana şi Ciprian, din urma lor venind şi o mică gaşcă de la bar, spre surpriza mea şi a soţiei. Pauza dintre trupe n-a durat prea mult – abia am avut timp să aruncăm un ochi la “merch” şi să ne mai luăm o bere, că pe scenă au urcat italienii şi n-au stat la poveşti.

Ufomammut sunt o trupă destul de veche, dar nu prea bine cunoscută pe la noi. Sau cel puţin aşa am crezut, dar sala plină de la Fabrica mi-a demonstrat contrariul. Cum îi spuneam şi lui Sorin într-o discuţie pe whatsapp, n-am mai văzut atât de multă lume de cel puţin 100 de concerte! Iar mă lungesc… Dar italienii nu! Au început lent şi puternic din prima. Ritmurile şi riff-urile repetate până la obsesie, momentele în care vocalul cântă ceva nedesluşit, sunetul genial ne-au pus pe toţi în mişcare – în special de cap. De la prima piesă şi până la ultima am stat înghesuit printre oameni şi m-am bucurat de nebunia aia de muzică psihedelică, care te bagă într-o transă fără să “bagi” nimic ajutător, deşi unii erau clar “consumaţi” dinainte de concert şi se simţeau bine.

Noi ne-am mişcat câte puţin mai spre centru şi mai spre spate din cauză deplasărilor publicului care mai de care, până aproape de ultima treime a concertului. Atunci a avut loc un declic al nebunului nostru de Ciprian, care n-a mai rezistat şi a încins un moshpit. I s-au alăturat câţiva băieţi mai înflăcăraţi care abia aşteptau momentul şi au ţinu-o aşa până la final, spre încântarea celor trei de pe scenă.

După aproape o oră şi 45 de minute, transpirat şi încălzit, am aplaudat şi am fluierat admirativ italienii şi am mers să-mi iau nevasta din spatele clubului, unde se retrăsese fix ca să scape de căldura din faţă.

Şi cam atât! A fost o seară genială cu muzică foarte bună, cu o atmosferă pe măsură şi cu multă lume.
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on Pinterest

Postat în: Cronica de concert

|

Etichete:

,

Lipsa spiritului civic ne omoară lent

E miercuri, 11 ianuarie 2017. Ninge ca în poveşti. Ca de obicei, la 7 dimineaţă, iau câinele de lesă şi ies la o plimbare în parc (Tineretului). Reuşesc cu greu să deschid uşa de la ieşirea din bloc, fiind blocată de zăpadă. Plimbarea a durat în jur de 40 de minute, timp în care m-am relaxat în nămeţii până la genunchi. Nu mai spun că patrupedul era în culmea extazului, aşa cum e de câteva zile, de când a început ninsoarea.

Dar să trec, totuşi, la subiect. Cu o seară înainte, venind de afară, observ împreună cu soţia un anunţ mic postat lângă lista cu plata întreţinerii. Ne scria domnul administrator că a primit avertizare de la primărie (Sector 4) ca lumea să iasă să deszăpezească aleile de acces spre scara bloclui, în caz contrar fiind pasibili de o amendă. Nu cred că multă lume a citit acea fiţuică şi din cei care au citit-o nu ştiu câţi au fost afectaţi.

Nu mai contează, oricum. După plimbarea din introducere, am mers şi am luat lopata din maşină şi m-am apucat să curăţ zăpada de la intrarea în bloc. La 20 de metri de mine era un vecin, în jur de 30 de ani, care se chinuia să-şi cureţe locul din jurul maşinii. A aruncat o privire cu dispreţ către mine şi şi-a văzut de lucru mai departe. La fel am făcut şi eu. Între timp au mai ieşit doi viteji cu lopeţile, nici unul dintre ei neoprindu-se să mă întrebe ceva – unul din ei nici măcar nu m-a salutat.

Zapada

La ceva vreme după ce m-am apucat de treabă, pe o stradă paralelă cu blocul nostru trece o maşină “cu lamă” care curăţa carosabilul. De sus aud o voce de femeie “Nicule! Scoate telefonul şi fă o poză, că nu vine ăla să dea şi la noi… Să trimitem la primărie să vadă şi ei!” Deci pentru dumnealor, tot primăria trebuie să vină să cureţe până în faţa uşii, chiar până la lift dacă se poate! Aceşti oameni ies ca disperaţii pe vremea asta cu maşinile în trafic şi stau cu orele plictisiţi şi stresaţi, înjurând în gând primăria şi “instituţiile”, dar nu ar încerca măcar o dată sa meargă cu metroul sau cu autobuzul spre birou.

Între timp eu mi-am văzut de treabă şi am curăţat treptele şi aleea care dă în troturarul de acces la bloc. Fiind deja destul de târziu, mi-am luat lopata în spate şi am urcat să fac un duş şi să mă pregătesc de plecat la birou. Pe la 9 mi-am luat geanta pe umăr şi am plecat. Ce să vezi! Nu era nimic curăţat în plus! Iar domnul administrator, pensionar de meserie, nici măcar nu s-a sinchisit să iasă el. Sau măcar să ceară ajutorul cuiva.

Plec spre tramvai. Cam peste tot e zăpada până la genunchi, în puţine locuri fiind curăţat cât de cât. Mă opresc la un moment dat între două blocuri, unde pe alee erau doi oameni mai în vârstă (peste 55 de ani) care curăţau zăpada. Nu ştiu de ce, dar m-am oprit puţin şi am avut dialogul următor cu unul din ei:

Eu: “Nu vă supăraţi, vreau să vă întreb şi eu o chestie.”
El: “Ia zi, tată…”
Eu: “Nici la dumneavoastră în bloc nu mai sunt tineri? Că văd că numai pensionarii dau zăpada.”
El: “Eh… mai sunt, dar nu-i interesează. Stau în casă la calculatoarele alea pe internet şi tastează. Zăpada nu e pentru ei…”
Eu: “Nu pot să cred…”
El: “Da, nici noi, dar aşa am ajuns. Chiar vorbeam cu vecinul – gesticulează spre celălalt tip – şi ziceam că ăştia mor în casă după ce ne ducem noi… Nu sunt în stare de nimic.”

Deci, da, cam asta e părerea părinţilor noştri despre noi. Fără ei nu avem şanse de supravieţuire. Şi da, ei ne aleg destinul votând cu cine votează, pentru că nouă ne e lene să ne mişcăm din faţa calculatorului, telefoanelor şi tabletelor şi nu mai vedem ce se întâmplă în jur. Eu n-am făcut la şcoală/liceu educaţie civică, dar am învăţat câte ceva de la părinţi. Dar mă sperie faptul că s-au bătut cu pumnul în piept o grămadă de politicieni să se facă religia în şcoli, dar de educaţie civică nu mai spune nimeni nimic.

Aşa că stăm şi aşteptăm să vină Băluţă (sau cine ne-o mai fi primar) să ne cureţe zăpada din faţa blocului, să nu cumva să ne zgâriem în vreun gard şi să murim de la răni. Suntem nişte impotenţi indolenţi. Şi ăsta e abia începutul…

Dragi profesori, mulţumim pentru generaţiile viitoare

Dintr-o mare întâmplare, lucrez în apropierea mall-ului AFI Palace Cotroceni din Bucureşti. Tot dintr-o mare întâmplare intru acolo zilnic, pentru că merg cu colegii la masa de prânz. În ultima vreme, de vreo doi ani, cred, observ că ai noştri profesori au făcut o manie din a-şi aduce elevii la mall în timpul “săptămânii altfel”.

Nu pot înţelege absolut deloc de ce ai face aşa ceva, când Bucureştiul are multe muzee, săli de teatru şi multe alte atracţii pentru elevi. Pe vremea mea nu exista această “săptămână altfel”, dar ţin minte că am fost plimbaţi – chiar şi în sărăcia aia de Vaslui – pe la fabricile de acolo: fabrica de lapte, fabrica de confecţii, întreprinderea de aparate de măsură şi control (IAMC), pe la muzeul judeţean, etc. Înţeleg că nu mai sunt multe din vechile fabrici şi întreprinderi comuniste, dar nu cred că nu mai există nici măcar nişte fabrici de confecţii sau lactate (sau ORICE) unde pot fi duşi copiii să vadă cum funcţionează. Nu, e mai simplu să-i ducem la mall, să facem din ei nişte cetăţeni de seamă ai ţării noastre deja pline de tot felul de scursuri.

Dar, ca să înţelegeţi de ce sunt supărat, o să expun mai jos descrierea tipurilor de activităţi care pot fi organizate de către şcoli în această săptămână minunată, din Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice nr. 4496/2015 privind structura anului şcolar 2015-2016:

16. Tipurile de activităţi care pot fi organizate în cadrul programului “Şcoala altfel: Să ştii mai multe, să fii mai bun!” pot include:
– activităţi culturale;
– activităţi tehnico-ştiinţifice;
– activităţi sportive;
– activităţi de educaţie pentru cetăţenie democratică, pentru promovarea valorilor umanitare (inclusiv voluntariat, caritate, implicare activă în societate, responsabilitate socială, relaţii şi comunicare etc.);
– activităţi de educaţie pentru sănătate şi stil de viaţă sănătos (inclusiv referitoare la dependenţa de calculator, siguranţa pe internet etc.);
– activităţi de educaţie ecologică şi de protecţie a mediului (inclusiv colectare selectivă, economisirea energiei, energie alternativă etc.);
– activităţi de educaţie rutieră, PSI, educaţie pentru reacţii corecte în situaţii de urgenţă etc.;
– altele.

Aceste activităţi se vor organiza sub diferite forme, de exemplu:
– ateliere de teatru, dans, muzică, arte plastice, educaţie media şi cinematografică;
– competiţii organizate la nivelul şcolii, al grupurilor de şcoli, al localităţii sau al judeţului;
– mese rotunde, dezbateri;
– activităţi de voluntariat sau de interes comunitar;
– campanii antitutun/antialcool/antipoluare/de prevenire a delincvenţei juvenile/de prevenire a traficului de persoane etc.;
– proiecte comunitare, de responsabilitate socială;
– peer-education;
– schimburi de experienţă;
– vizite de studii;
– tabere/şcoli de creaţie sau de cercetare;
– parteneriate educaţionale şi tematice la nivel de unităţi de învăţământ, pe plan intern şi internaţional, pentru dezvoltarea aptitudinilor pentru lucrul în echipă şi în proiecte.

Nu cred că vedeţi nicăieri în aceste prevederi – care, trebuie să o spun, sunt foarte clare – că elevii ar trebui aduşi la mall pentru cumpărături şi pentru a fi alimentaţi de la McDonald’s. Apropo, azi ajunsesem în zona “food court” şi nu aveam loc la nici o masă să mâncăm ca oamenii, iar colegii mei au observat că absolut toate mesele erau “dotate” cu câte o cutie de “Happy Meal” de la firma mai devreme menţionată. Halal educaţie!

Şi îi mai aud pe profesori şi învăţători că au salarii mici, că nu sunt băgaţi în seamă, şi aşa mai departe. Nici nu merită mai mult, sincer să fiu. Mi-e milă de viitorul meu şi al nostru ca naţie când văd de la an la an că tineretul nu e în stare să ia un examen de bacalaureat, mai ales în condiţiile în care probele la acest examen sunt destul de lejere faţă de cum erau acum 15-20 de ani. Mi-e jenă să mai spun că am fost la un moment dat profesor (suplinitor, ce-i drept) într-un liceu.

Nu mai comentez mai mult, pentru că nu are rost, dar rămâne o întrebare: “Domnilor profesori/învăţatori, cum vreţi să fiţi respectaţi şi luaţi în seamă de oricine, atâta timp cât nu sunteţi în stare să ne educaţi copiii, cât timp nu aveţi nici cea mai mică idee despre cum să organizaţi nişte activităţi educaţionale extracurriculare?”