A doua evadare

Şi pentru că duminică nu aveam ce face, ca de obicei, am vorbit cu un amic, Eugen şi ne-am hotărât să facem o tură pe traseul Primei Evadări. Stabilisem să ne vedem la Arcul de Triumf la 8:40 şi chiar am fost amândoi punctuali, aşa că pe la 8:45 am luat-o la pedale spre Academia de Poliţie, ca apoi să plecăm pe traseu.

Ciulini

În jur de 9:00 am ajuns la startul traseului şi, după ce mi-am reglat puţin frânele pe faţă, am pornit vioi prin pădure. Intrarea pe traseu nu mai e semnalizată, aşa că am intrat în pădure pe unde am crezut noi că era OK, iar dupa aproape 15 minute de mers am dat nas în nas cu o haită de vreo 7-8 câini, nervoşi nevoie mare că le încălcam teritoriul. Am descălecat încetişor şi ne-am făcut că plouă, iar în mai puţin de două minute am scăpat de ei, aşa că am pornit din nou la drum. Deja eram siguri că nu suntem pe drumul cel bun, pentru că nu întâlnisem nici un marcaj din timpul concursului, dar ne-am zis că trebuie să ajungem cumva la “centură” şi de acolo ne descurcăm. După încă vreo 10-15 minute de mers, ne-am trezit pe o cărare plină de marcaje, ceea ce ne-a făcut să devenim optimişti şi să ardem gaz mai mult.

Celebrul drum spre km 14

Am ajuns cu bine la centură şi am traversat-o fără probleme, traficul fiind mult prea slab la ora aia. A urmat apoi partea de traseu pe care foarte mulţi concurenţi au abandonat în timpul concursului. Normal că acum era foarte uscat totul şi deşi drumul era plin de denivelări de la copitele oilor care păşunează în zonă, am mers foarte bine. Când am ajuns să trecem pe lângă stâna de oi, am fost întâmpinaţi de doi câini, aşa că am ocolit puţin prin spate, pe un drum paralel, pe unde era cât pe ce să-mi rup spiţele roţii din faţă după ce am agăţat o sârmă de pe jos. Apoi totul a mers foarte bine, iar la celebrul km 14 am oprit puţin şi am făcut câteva poze. În multe locuri drumul era plin de vegetaţie, iar pe unele porţiuni a trebuit să mergem cu curaj printre ciulini şi scaieţi înalţi de 1,5m, dar cum pentru aventură venisem, nu a fost nici o problemă pentru noi.

Prigorie

Pe la 10:50 am ajuns la Moara Vlăsiei, la Palatul Ghica, unde am luat o pauză de aproape 15 minute. Am mâncat o banană, o ciocolată şi ne-am mai alimentat cu puţină apă, apoi am luat-o din nou la drum. Drumul în jurul lacului din spatele palatului a fost foarte OK şi la un moment dat am fost depăşiţi de alţi trei biciclişti pe care apoi i-am ajuns din urmă, chiar după ce am trecut de lac. Se opriseră şi admirau ceva. Ne-am apropiat de ei şi am auzit că vorbeau în engleză. Se uitau toţi la nişte păsări care de la distanţă păreau neinteresante, dar după ce am facut poze cu zoom, am observat că erau foarte colorate. Apoi “englezii” ne-au întrebat ce traseu facem şi le-am zis că mergem pe traseul “evadării”. Ne-au urat succes şi drum bun şi ne-au avertizat că o să ne murdărim, pentru că prin pădure e destul de umed. Din partea noastră, no problem.

Balti interminabile

A urmat partea ce mai grea, dar şi cea mai frumoasă de traseu, prin pădure. Au fost noroaie, drumuri înguste, copaci căzuţi. Au fost momente când nu era nici o posibilitate să mergem pe biciclete pentru a trece de bălţile imense, iar atunci ori am mers cu ele pe lângă noi, ori le-am luat în braţe şi le-am cărat. Dar au fost şi zone pe unde nu puteam face chestia asta, aşa că o luam prin pădure, printre crengi si spini până când reuşeam să ieşim din nou la drum şi să mergem mai departe pe bicle. După ce am mai scăpat de bălţi, am ajuns pe o porţiune foarte mişto, “tunelul” de vegetaţie, prin care am cam “călcat-o” şi ne-am simţit ca la un concurs off-road autentic.

Drum

Pe la 12:30 am ajuns în locul unde în timpul concursului era al doilea punct de alimentare, aşa că ne-am oprit şi noi şi am luat o pauză de 10 minute. După ce ne-am alimentat şi ne-am mai răcorit cu puţină apă, am luat-o din nou la drum, iar la intrarea în pădure, aproape în acelaşi loc, ca în timpul concursului, nu am calculat bine traiectoria şi am căzut în pantă. Nu a fost nimic grav şi am mers mai departe. Porţiunea de pădure până în câmp a fost foarte mişto, fără bălţi, dar după ce am trecut de câmpie şi am intrat în pădure, am dat iar de bălţi şi noroaie imense. Partea şi mai frumoasă e că nu mai era nici un marcaj nicăieri, semn că intrasem greşit în pădure, dar am continuat aşa drumul sperând că o să ajungem într-un loc cât de cât civilizat. Şi aşa a fost, după ce ne-am cărat din nou bicicletele o bună perioadă “în spate” şi după ce am ales de vreo două-trei ori drumuri ocolitoare. Într-un final am ajuns cu bine la drumul care abia se asfaltează, care duce spre Snagov. A fost o uşurare pentru amândoi.

My bike

Am luat-o apoi la pedală pe şosea şi după ce am facut încă o pauză de alimentare la un magazin din Snagov, am pornit spre DN1. Ghermăneşti, Ciofliceni, Vlădiceasca… deşi pe şosea e mult mai uşor decât prin pădure, am făcut o grămadă de pauze, pentru că resimţeam amândoi nişte dureri cam nasoale în muşchi, mai ales cei fesieri. Cam în jur de ora 15:00 am ajuns pe DN şi am luat-o cătinel spre oraş. Să vă mai spun ce infernal ni se părea zgomotul făcut de maşini pe şosea? Bine, nu vă mai spun, presupun că ştiţi…. După destule pauze şi destulă oboseală şi după 95km de pedalat am ajuns într-un final acasă, unde m-am băgat direct la duş şi apoi am fost primit cu o masă caldă de către Dana… Mulţumesc că eşti mereu pregătită pentru mine!

hello