Calm like a bomb

Că tot am trecut prin iarna asta, iar zilele trecute povesteam cu un coleg faze din timpul copilăriei, am zis să împart experiențele mele și cu alții…

Pe când eram eu puștan, până pe la 11-12 ani, iernile ca cea de anul ăsta erau ceva normal. Eram în culmea fericirii când mă uitam de la geam și vedeam zăpada crescând centimetru cu centimetru. Mersul la școală era o bucurie. Ne bulgăream până ajungeam în clasă uzi leoarcă și apoi ne înfierbântam și eram roșii în obraji.

Tot din vremurile alea am și amintiri mai puțin plăcute, posibile datorită mărețului regim comunist. Iarna venea automat cu frig, iar căldura în calorifere cam lipsea. Florile de gheață erau nelipsite la geamuri. Așa se face că majoritatea familiilor aveau sobe în casă. Cei mai bănoși aveau sobe de teracotă, cei mai puțin avuți aveau sobe de fontă cumpărate de prin magazine din lanțul “Gospodarul”. Bineînțeles că erau și foarte mulți care nu-și puteau permite nici un fel de sobă. Noi – familia mea – eram în a doua categorie, cu sobă de fontă. O pusese taică-meu în camera noastră, a copiilor, și lăsam toate ușile deschise în casă – înafară de cea de la sufragerie, unde era ca în peșteră – să se încălzească. Când era chiar foarte frig, ne adunam cu toții și dormeam în aceeași cameră, cu câte două plapume peste noi și înghesuiți în același pat. Dimineața era coșmar să te speli pe dinți și pe față, dar de cele mai multe ori ne descurcam cu apa pusă în sticle de lapte lângă sobă. Știu că de multe ori ramâneam fără lemne sau cărbuni, și alea luate “pe sub mână” prin diverse pile, iar atunci trebuia să rezistăm cum puteam. De obicei stăteam cât mai mult prin bucătărie, că era spațiul mai mic si se încălzea mai repede. Acolo mâncam, acolo ne făceam temele, acolo se discuta “politica” și încercam să trecem mai departe peste probleme.

Sobele veneau și ele cu problemele lor. Trebuia să ai grijă sa ia aer cât mai bine, ca să ardă focul cum trebuie. Pentru asta, aproape în fiecare seară, taică-meu ieșea pe geam și îndrepta burlanul in poziția cea mai bună. Apoi era problema cand se înfundau coturile burlanului și trebuiau curățate. Îmi pare rău că nu am niște poze din perioada aia, dar îmi amintesc destul de bine cum arătau blocurile cu burlanele ieșind pe la geamuri aproape la fiecare apartament. Se asortau perfect cu zecile de antene de pe blocuri, cu care prindeam doar TVR-ul.

Lipsa de căldură se completa foarte frumos și cu lipsa de apă caldă. Maică-mea punea câte un cazan de apă pe sobă și, când era gata, ne spălam pe rând într-un lighean în camera unde era soba. Era mare tevatură…

Și dacă asta nu era de ajuns, băieții buni ne întrerupeau și curentul electric în fiecare seară pentru câte două ore. Pentru noi, copiii, erau momente destul de plăcute, pentru că de obicei ne apucam și jucam Scrabble cu părinții – placa de joc și piesele erau făcute de taică-meu, în casă, dintr-o placă de plexiglas. Apoi se făcea ora 20:00 și venea curentul, numai bine să pornim televizorul și să vedem pe ‘nea Nicu cum se lăuda cu realizările partidului. La televizor, stăteam iar înghesuiți cu toții pe canapeaua din sufragerie, înveliți cu pături și cu hainele cele mai groase pe noi.

Și când mă gândesc că încă mai sunt oameni care regretă “epoca de aur”… N-o să înțeleg niciodată chestia asta.

Si sa-mi mai amintesc cate ceva… De exemplu cum ne adunam in spatele Casei de Cultura din oras si ascultam muzica si dadeam din cap ca descreieratii pana veneau gardienii publici si ne alungau. Sau cum ne-au fugarit tiganii dupa ce am intrat in barul “Nostalgic” (fost bar de rockeri), care era ocupat de “discotecari” – asa le ziceam pe atunci.

Si clasicul moment de la festivalul de muzica usoara “Constelatia necunoscuta” unde intr-un an au fost chemati bucurestenii de la Axial (heavy metal) si au facut show doua zile la rand. In prima zi, unul din rockeri s-a dus in discoteca si s-a rugat de DJ sa puna ceva metal, dupa care s-a intors si a racnit “baaaaaaaa, Sepultura in discoteca!!!”, moment in care am fugit toti acolo ca nebunii… Inutil de explicat cum se uitau “oamenii de rand” la noi.

Apoi au venit anii cu festivalul “Rock chance”, singurul festival de metal care s-a tinut in Vaslui. Au fost 3 editii de neuitat. Prima a fost iarna, la Casa de Cultura, loc unde nu s-a mai putut face apoi nici un concert de rock – va puteti da seama de ce. Urmatoarele doua editii s-au tinut la teatrul de vara – a fost fantastic! Trupe super tari pe atunci in Romania: Negura Bunget, God, Interitus Dei … ehe, ce vremuri! Chiar aveam si noi cateva formatii pe atunci: Eternal Mourning, Odium, Rain of Tears, Sacrificed Soul.

Si mi-am amintit si de trupele de alternative Wet Whiskers si Red Lemon (parca). Mama, ce haos a iesit la una din serbarile de sfarsit de an scolar de la Scoala nr. 5. Si cand ma gandesc ca chitaristul/vocalul trupei era fiul directorului scolii… ce exemplu, dom’le!

Apoi a urmat o pauza destul de mare, pana a aparut generatia Slipkorn. Toata lumea asculta Slipknot, Korn, Limp Bizkit, Static X si alte trupe de nu-metal…. S-a facut si atunci rockoteca, dar era destul de anosta atmosfera. Mereu se punea aceeasi muzica, mereu se certa lumea pe tema genurilor muzicale. Se dusese vremea cand toti eram o familie…

M-au apucat amintirile ascultand piesa “I am the bloody earth” a celor de la My Dying Bride. De ce? Nu stiu, poate pentru ca e o piesa veche…

Nu stiu cum sunteti voi, dar la noi era cam asa: eram un grup destul de mare de rockeri in oras. Ne intalneam cam toti in acelasi lor, un parc pe care il numim si acum “Secu”, pentru ca e in fata fostului sediu al Securitatii comuniste. Ne adunam cu mic cu mare, de la hipioti, hard rockeri, metalisti, grindcoristi pana la hardcoristi si alte natii. Imi amintesc foarte bine cum cei mai mari ne povesteau de rockoteca pe care o faceau in urma cu cativa ani si ne doream sa avem o noua rockoteca. Imi amintesc cum faceam schimb de casete si inregistram de la unul la altul si le ascultam ca disperatii pana se toceau benzile (pirateria de pe atunci). Tin minte si cum ma enervau cei care nu mai aduceau casetele inapoi sau care tot o lungeau cu uitatul acasa pana ti-era si greata sa-i mai intrebi daca le-au adus.

Apoi tin minte de prima rockoteca la care am fost, nu la noi in oras, ci in Barlad. Se punea muzica de pe magnetofon si playlistul era facut de DJ de acasa. Te duceai frumos la bar si aveai lista cu piesele care urmau… Am speriat rockistii de acolo cand pe Pantera am sarit ca nebunii de la mese si am facut un moshpit pe “ringul de dans”. A fost prima oara – si ultima, cred – cand am fost aplaudat pentru ca am dat din cap… Ce vremuri!!! Apoi am inceput sa facem si noi rockoteca, intr-o rotiserie in piata centrala. Dupa ce plecau ultimii clienti scoteam sculele noastre si dadeam drumul la treaba. La inceput aveam un casetofon Elektronika, pe care il mai foloseam si la incarcat jocurile pe HC-uri. Din cauza ca nu aveam alta metoda, derulam casetele cu creioane sau cu pixuri. Tin minte ca marcam cu creionul pe caseta, de acasa, pe unde ar veni piesa “cutare” si apoi dadeam la invartit caseta pana la pozitia respectiva. Dupa ceva vreme ne-am emancipat si veneam cu dublu casetofon. Ce era frumos la rockoteca noastra e ca ne intelegeam bine cu totii, nu se faceau diferentieri pe genuri muzicale: se punea absolut orice gen de rock si toata lumea era ok, nu ca acum cand ala e punker, ala e metalist, ala e asa si pe dincolo si nu ne intelegem intre noi.

Imi amintesc si mandria de a fi avut printre primii tricouri cu formatii. Imi luase unchiul meu la mana a doua din Bistrita (unde locuia) doua tricouri – Skid Row, Cannibal Corpse si un “longsleeve” cu Carcass. Si-mi mai amintesc cat de “smecheri” am fost cand am inceput sa dam comenzi prin posta la Nuclear Blast in Germania. Nu mai era nimeni ca noi, sa aiba tricouri si hanorace originale. Ca sa nu zic de reviste si postere frumos colorate. Oho, si asta imi aminteste de tipografia unde lucra fratele unui prieten, care avea la munca un copiator color, o noutate pe atunci! Mergeam cu poze din reviste sau cataloage si ne facea postere in format A2 sau chiar mai mare. Apoi ne mai faceam si coperti la casete, de aveai impresia ca-s originale…

Si pentru ca tot vorbesc iar de casete, ce vremuri am prins! La inceput se aduceau si la noi in oras, dar slabut, de la Takt (poloneze), dupa care am inceput sa mergem in Iasi sa cumparam, dar si acolo s-a stricat treaba. Pana cand am aflat de tarabele din Piata Romana din Bucuresti si veneam cam la 2-3 luni si ne umpleam gentile si buzunarele cu noutati.

Apoi totul a inceput sa se duca… Am crescut, ne-am pierdut interesul, ne-am imprastiat prin tara… Dar unii au ramas tot metalisti (si eu printre ei) si tot isi mai amintesc de vremurile alea, cand strigau tiganii dupa noi prin oras “huo Metallica!!”.

PS: Vine si partea a doua.

Iar spre casa, ca in fiecare an de sarbatori… Dupa ce am cautat ca nebunul cheile prin casa 15 minute, de parca le ascunsesem bine de cineva, am reusit sa ajung cu 2-3 minute inainte de a pleca trenul.
In tren numai lume buna. Prima persoana remarcata: “artistul” de pe locul din fata mea – un tip intre 40 si 50 de ani care citeste, infasurat tot intr-un fular negru, cu picioarele ridicate pe un suport de langa scaunul meu. Stramba din nas cand imi pun rucsacul pe acel loc. Al doilea personaj – o baba murdara care miroase, care vorbeste singura crezand ca o baga cineva in seama: “da, maica, acum lumea e mai desteapta. oamenii sunt mult mai destepti decat inainte…” Dar ramane la atat, ca observa ca nu e importanta. In 10 minute de la plecare vine nasul si o ridica, dovedindu-se ca nu avea bilet.
In acelasi timp cu nasul vine si “controlul civil”, care ii “rezolva” pe cativa tipi din spatele meu. Mergeau oamenii cu un veteran, cum se poarta in Moldova, si se pare ca bunicul a incurcat cupoanele de Iasi cu cele de Bistrita. Se targuie toti cu nasul, nu se rezolva nimic. Tipii isi iau bilet cu 110 lei, iar nenicu’ isi ia injuraturi de la “nepoti”.
Cand totul se mai linistise, la Buzau urca doi “freaks”, doi pusti la 15-16 ani, cu o tona de bagaje, cu gurile mari. Isi insira bagajele pe unde pot, striga unul la altul desi sunt la 2m distanta. Imi ridic ochii din laptop – ma uitam la Seinfeld – amandoi la costume identice, amandoi poarta acelasi model de pantofi. Cel mai mare isi arunca ochii la mine in ecran, apoi se cauta printr-o geanta si isi scoate si el laptopul, imbrancindu-ma, crezand ca ma intereseaza “scula” lui. Initial am crezut ca tipii sunt tigani de prin zona Tecuciului, dar dupa putin timp realizez ca nu. Sunt un alt specimen: pocaiti. Isi scot amandoi niste caiete si incep sa cante colinde. Parca suntem in India, fiecare face ce vrea si cum vrea. Unii canta, altii injura, altii indura. Eu sunt in ultima categorie, dar din fericire am castile si ma bag la un The Red Cord.
Ah, nu am mentionat-o pe tipa care a urcat in Ploiesti, una cu nasul pe sus. Vorbeste incontinuu la telefon “afaceri”: “da, pai ti-am zis ca logoul ala merge mai bine cu sloganul respectiv… si la firma X e mai misto sa faci sigla cu rosu… da, pai eu sunt in tren acum. o sa fac un model cand ajung acasa, daca imi mai merge mecul” Incepe sa schiteze niste desene pe un caiet, mai vorbeste putin la telefon, mai scrie doua randuri. Productiva, n-am ce zice…
Si uite asa se mai coloreaza calatoriile cu CFR-ul. Cine zicea ca nu merita pretul? (Bine ca il am pe asta mic si m-am mai descarcat. Hai ca urmeaza Tecuciul si cobor sa-mi iau o beroasa, poate ma apuc sa cant cu astia colinde)

Broastele (umflate sau nu)
La bloc aveam tot felul de zapaciti, printre care doi care nu se scarbeau la insecte si la broaste, ca majoritatea. Primul era Tiganu, un mare nebunatic caruia ii placea sa chinuie animalele. Asa se face ca intr-o zi, cand am mers pe un camp aproape de zona unde stateam, i-a venit ideea sa ne arate cum se umfla broastele. Noi, curiosi, am acceptat invitatia. Primul pas, prinsul broastelor, a fost mai greu, dar nu atat de complicat precum ati crede. Tiganu era meserias la asa ceva. In scurt timp aveam 2-3 broaste numai bune pentru “operatie” si paiele de rigoare… Si totul incepe: se baga paiul in fundul broastei, care incepe sa se zbata, se duce paiul la gura si incepe sa se sufle pana broastei i se umfla burta, dupa care se da drumul in apa, spre distractia unor baieti nebuni de 12-13 ani.
Sa nu credeti ca asta intra in rutina noastra. Nu, asta se intampla doar o data pe an, cand erau broastele in calduri si le gaseam peste tot… Dar intr-un an a fost o faza super tare cu Zgăbete (Gabi il chema), care s-a apucat sa umfle o broasca in scara blocului. Ghinionul lui a fost ca in timp ce se ocupa de operatiune, a aparut taica-su din senin chiar in fata lui. L-a luat frumusel de urechi si a mers in spatele blocului, unde avea motocicleta. A scos pompa de la motocicleta, i-a dat pantalonii lui Zgăbete jos si i-a bagat furtunul in fund spunandu-i “Ce-ar fi sa te umflu si eu pe tine asa cum umflai tu broasca aia???” Presupun ca nu trebuie sa mai spun ca tipul era plin de lacrimi si rosu de rusine in fata tuturor pustanilor de la bloc…
Dar sa revenim putin la Tiganu, care a avut o idee stralucita (cel putin asa ni se parea noua la momentul ala). Am mers din nou pe camp, inarmati cu cutii de ness Amigo (ce vremuri!) si cu cateva cutii de chibrituri. Cum, nu va prindeti de ce? Pai e simplu: am vanat cateva zeci de broaste, le-am pus in cutiile de ness cu putina apa din baltile din jur si… le-am fiert!!! De vii! Si ne distram. Acum cand ma gandesc mi se face o mila cumplita… Si asta nu e totul. Dupa ce le-am fiert, saracele de ele, le-am insirat pe niste sarme si le-am dus la bloc si am speriat fetele cu ele. De data asta Zgabete a avut noroc, nu l-a mai prins taica-su, ca cine stie ce iesea!