Ziua revoluţiei

Era o zi de iarnă geroasă, fără zăpadă, o zi de vacanţă plictisitoare, în care ne gândeam doar că urmează să vină Moş Gerilă (deşi noi în familie îi spuneam Crăciun). În jurul orei prânzului eram cu băieţii afară şi dădeam un fotbal scurt între blocuri, ca să ne mai încălzim puţin. Nimic nu prevestea că ceva important urma să se întâmple, deşi unii din noi ştiau anumite chestii auzite din şoaptele părinţilor – “să nu fie vreun microfon de la securitate” – cu câteva zile înainte.

Abia începusem să pasăm mingea de la unii la alţii, că din scară iese într-o fugă Dana, vecina noastră zăpăcită, băieţoasă, fiica ofiţerului de armată din scara noastră. Face câţiva paşi şi ajunge între noi şi, după ce-şi trage puţin sufletul, ţipă în gura mare “Trebuie să vă duceţi ACUM să vă uitaţi la televizor!!! Îl dă lumea jos pe Ceauşescu!!!” În acel moment toţi am avut o reacţie de oameni spălaţi pe creier: ne-am îndreptat spre ea şi câţiva din noi au ţipat la ea “TACI!!! Nu vorbi aşa, că te aude lumea!!!”, însă ea nu s-a dat bătută: “Vă promit că nu mint. Mergeţi acasă şi uitaţi-vă la televizor. Eu mă duc înapoi!”

revolutia din decembrie 1989
Într-o zi de vineri, la prânz, era aproape imposibil să fi fost ceva transmisie TV. Poate doar dacă avea tovarăşul o vizită din partea vreunui alt preşedinte de stat, altfel nu erau şanse. Oricum, am fugit repede pe trepte până la etajul 2 şi am pornit televizorul. Cele câteva zeci de secunde până “se încălzea” şi până apărea imaginea mi s-au părut enorm de lungi. Însă până să apară imaginea am început să aud frânturi de sunete. Auzeam vocea unei mulţimi care striga “Jos Ceauşescu!” Nu-mi venea să cred, era aproape neverosimil. Am aşteptat până a apărut imaginea şi am văzut mii de oameni pe străzile Bucurestiului strigând “Libertate!!! Jos Ceauşescu! Jos Comunismul!” şi cântând “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!!” Pe loc m-a cuprins o euforie pe care n-o mai simţisem până atunci. Eram un copil normal de 12 ani, un copil oarecum tipic pentru perioada respectivă, dar eram conştient că ceva se va schimba brusc în viaţa mea. Continue reading “Ziua revoluţiei”

După dealuri, la Tanacu

După dealuri
După dealuri, regia: Cristian Mungiu
Am fost foarte plăcut surprins să aflu că filmul “După dealuri” al lui Cristian Mungiu va avea premiera la Vaslui. Regizorului i s-a părut normal ca Vasluiul să fie ales pentru acest eveniment, având în vedere că povestea a plecat de aici, din satul Tanacu, de peste dealurile din jurul oraşului. Şi mai mare noroc am avut că m-am aflat acasă chiar în perioada în care a rulat filmul, aşa că n-am pierdut ocazia să mă duc să-l văd. N-o să fac o critică a filmului, pentru că nu mă pricep la asta, dar vreau să fac unele comentarii.

În perioada în care s-a petrecut “cazul de la Tanacu” lucram la unul din cele mai citite ziare vasluiene din acea perioadă, Obiectiv de Vaslui, aşa că ştiu foarte bine despre ce a fost vorba. Cred că nu trebuie să dau detalii despre ce s-a întamplat acolo, s-a scris şi s-a vorbit in presa de la noi foarte mult. Trebuie doar să vă spun că am fost oripilat de metodele medievale la care a fost supusă victima acelui “preot” si acelor “măicuţe”, care şi-au justificat crima spunând că au vrut doar binele sărmanei fete.

Filmul se apropie foarte mult de povestea reală, dar nu atât de mult încât să fie un documentar. Ceea ce s-a întâmplat în realitate depăşeşte cu mult imaginaţia oricui, iar filmul este mai “moale” în a prezenta situaţia de la mânăstire. Pe lângă faptul că povestea e puţin schimbată, filmul transmite un mesaj destul de clar la adresa toleranţei, lucru care nu prea se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română. Din punct de vedere “tehnic” filmul mi s-a părut foarte bine realizat. Mi-a plăcut mult că s-a filmat cât de mult posibil cu lumină naturală, ca totul a fost puţin “dark” si atmosfera s-a apropiat foarte mult de realitate.

Bineînţeles că la premiera filmului a fost prezent şi protopopul Vasluiului, celebrul preot Pârcălabu, unul din miile de preoţi îmbuibaţi şi plini de bani de pe la noi. Şi aşa cum era de aşteptat, a văzut filmul prin ochii unui credincios habotnic, caracterizându-l ca fiind “o mizerie”. Sunt curios dacă el s-a uitat vreodată in “curtea lui”, la mizeria care se întâmplă zi de zi cu biserica lui. Eu i-aş spune să zică mersi că filmul nu a fost mai grafic decât e, că nu au arătat ceea ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. Şi ar trebui ca el şi toată clica de preoţi din România să meargă să vadă filmul ăsta cel puţin de 10 ori, până o să înţeleagă ceea ce a vrut să transmită regizorul, până o să se prindă că totuşi e ceva în neregulă cu ceea ce fac ei.

Însă până cand ceva se va întâmpla, probabil mai avem de aşteptat şi sper că nu va mai fi nevoie de un caz Tanacu pentru asta.

Despre afaceri şi înmormântări

Săptămâna trecută mi-a murit bunica de pe mamă, ultima mea bunică. Până să ajung la subiectul acestui text o să fac o mică prefaţă a situaţiei, pentru a înţelege mai bine ce şi cum. Bunică-mea a fost diagnosticată cu “Alzheimer” acum aproape doi ani. La început nu a fost prea nasol, iar maică-mea se ducea cam de 2-3 ori pe săptămână la ea. După o perioadă, când a început să se agraveze treaba şi bunică-mea nu mai ştia cum să se îmbrace şi uitase cum să ajungă la baie, maică-mea s-a mutat la ea pentru a o avea mai aproape şi a se ocupa mai bine de ea. A venit apoi un accident: bunică-mea a căzut în drum spre baie, în timp ce maică-mea era la muncă, şi şi-a rupt femurul drept şi s-a lovit la cap. După operaţie (tijă la picior), maică-mea a luat-o pe bunica la ea şi s-a lăsat de muncă. A sperat că va putea primi ajutorul ăla pentru însoţitor al unei persoane cu handicap, dar cum la noi birocraţia e în floare nu a reuşit să rezolve nimic. Singurul ajutor material l-a primit şi încă îl primeşte de la mine. Am scris astea ca să vă daţi seama în ce situaţie materială “de excepţie” se află ai mei.

Acum să trecem la chestiile despre care vreau să povestesc. Bunica-mea a murit marţi dimineaţă, pe 24 mai. Imediat maică-mea a mers la cimitir să vorbească cu un preot şi să vadă care e situaţia cu ţinerea decedatului în capela bisericii. L-a găsit acolo pe un vecin de-al ei, care se ocupă cu afacerile bisericii. Acesta i-a expus condiţiile în care poate să o aducă pe bunica-mea acolo: trebuie să fie îmbălsămată, iar toată treaba costă 230 de lei – fără explicaţii. Maică-mea a chemat un tip de la morga spitalului din Vaslui pentru a face treaba cu îmbălsămarea, iar acesta i-a cerut 500 de lei, moment în care a rămas blocată, pentru că administratorul (cimitirului – aşa îi voi spune pe tot parcursul textului) îi spusese că o va costa 200 de lei. După ceva parlamentări şi negocieri, s-a ajuns la suma de 300 de lei, iar omul şi-a făcut treaba. La vreo 10-15 minute după asta maică-mea a plecat cu treburi prin oraş, ca la ieşirea din scară să-l întâlnească pe “imbalsamator” care vorbea la telefon: “Da, domnu’ administrator, s-a rezolvat la doamna Adam, puteţi să o preluaţi pe bătrână. Da, normal că trec pe la dumneavoastră să rezolvăm…” – deci deja din suma respectivă o parte ajungea în buzunarul administratorului.

Marţi seară am ajuns şi eu acasă şi am aflat povestea cu imbalsamatul, iar maică-mea m-a pus la punct cu tot ce trebuia făcut a doua zi. Miercuri am cumpărat sicriul şi am dus-o pe bunica la capela bisericii, în cimitirul din Vaslui. Până atunci maica-mea alergase peste tot să facă actele necesare şi să dea comenzi de pomene – după cum se procedează în tradiţia ortodoxă. La capela din cimitir se mai afla o persoană decedată – tot o femeie – şi cei din familie au stat pe acolo toată ziua. Spre seară a venit şi maică-mea pe acolo, după ce terminase treaba pe acasă. Din vorbă în vorbă, discutând cu cei din familia “de alături”, a aflat că ei plăteau bisericii pentru 4 zile de “cazare” 250 de lei, pe când noi trebuia să plătim pentru 24 de ore 230 de lei. În momentul în care administratorul s-a prezentat “la locul faptei” maică-mea i-a cerut foarte frumos şi cu bun simţ să-i explice ce şi cum plătim, că voia să înţeleagă de ce plăteam suma respectivă şi unde era diferenţă faţă de cealaltă familie. Răspunsul administratorului a venit pe un ton nu prea paşnic, acesta fiind iritat la culme. În timp ce făcea spume la gură şi îi explică mamei că el de fapt o ajută, a bălmăjit ceva despre “100 de lei pentru aici – cazarea, 60 de lei lumânările, 25 de lei tras clopotul şi restul pentru curăţenie în biserică”. Întrebat fiind dacă vom primi vreo chitanţă, tipul ne-a spus că vom primi o chitanţă de maxim 100 de lei, pentru cazare, pentru că “pentru restul n-am cum să fac chitanţă. Cum să fac chitanţă pentru lumânări sau pentru tras clopotul?” După momentele astea, maică-mea a plecat de acolo puţin nervoasă. Eu cu soră-mea am rămas acolo, în capelă.

După vreo 5 minute după ce a plecat maică-mea, administratorul s-a întors nervos şi i-a întrebat pe cei de alături de ce au început să discute preţurile cu noi, că doar el nu are chef de scandal, bla bla, iar la un moment dat spune: “că să ştiţi şi dumneavoastră, diferenţa este la curentul electric pe care îl consumaţi în capelă… iar dacă lor nu le convine, poate bărbosul ăla (eu – n.a.) să şi-o ia pe bunică-sa la Bucureşti şi s-o îngroape acolo!”. Atât mi-a trebuit. Dobitocul nu observase că eu sunt acolo. M-am dus la el şi am început un dialog la modul politicos, care s-a transformat foarte repede în ceartă. Din memorie, totul s-a desfăşurat cam aşa:
Eu: nu vă supăraţi, domnu’ administrator, dar ce are a face că eu sunt bărbos şi lucrez în Bucureşti? Maică-mea a cerut, ca orice om normal, o explicaţie pentru banii pe care îi va cheltui… Bătrâna asta – şi arăt spre bunică-mea – avea pensie 3 milioane pe lună, iar dumneavoastră ne cereţi 230 de lei pentru chestia asta. Să ştiţi că nu cresc banii la noi în casă şi nici nu-i facem cu ciocanul.
El: nu contează ce pensie avea! Preţul e la fel pentru toată lumea şi nu se negociază!
Eu: am înţeles, dar aveţi afişată undeva o listă cu preţurile? Şi dacă da, atunci de ce nu puteţi face chitanţă pentru ele?
El (pe un ton din ce în ce mai nervos): mă, tu n-auzi? Dacă nu-ţi convine, ia-ţi-o pe bunica-ta acasă sau du-o în Bucureşti şi gata!
Eu (încă politicos): eu nu am venit aici să mă cert, mai ales când în cameră asta sunt două persoane decedate, iar familiile lor nu au nevoie de aşa ceva. Dacă vreţi discutăm afară.
El (răcnind): eu nu sunt aici să dau explicaţii!!! Ai înţeles?
Eu (ieşind afară): după ce că nu dai explicaţii mai eşti şi nesimţit!
El: mă, nesimţitule, tu vii din Bucureşti aici să faci pe şmecherul? Ai cu mâinile buzunare – vânturat pe aici acum îmi ceri ?
Eu: dobitocule, de ce tot ma iei cu Bucureştiul ala? Eşti invidios? Eu sunt născut si am crescut in Vaslui si vin aici destul de des, aşa ca nu vad care e problema faptului ca lucrez in Bucureşti! Apoi lucrez acolo de şapte ani si nu-mi permit nici sa am o masina ca a ta!!!
El (răcnind): pe masina am credit, nesimţitule, aşa sa ştii!!!
Eu: Asta n-o crezi nici tu. Masina o ai din banii pe care ii faci ilegal cu cimitirul. Noi n-am cerut decât chitanta pe serviciile pe care le faceţi, pentru ca ne trebuie la Casa de pensii pentru a primi ajutorul de la stat pentru înmormântare, nimic mai mult!
El: Păi şi eu pe ce să vă dau chitanţă? Pe lumânări nu am cum, pe clopot nu am cum, pe gropari nu am cum, că nu-s angajaţi!
Eu: Aha, acum aduci aminte şi de gropari. Păi dacă nu-s angajaţii nimănui, de ce ne ceri tu bani pentru ei?? Cumva îţi revine şi ţie o parte din bani?
El: dacă nu-ţi convine, du-te şi vorbeşte tu cu ei şi gata. Am încheiat subiectul!
Eu: bine, şi de-acum încolo nu mai am nici o treabă cu tine. Mâine vreau chitanţă!

Am plecat nervos de acolo şi m-am dus direct acasă sa mă calmez. A doua zi dimineaţă am plecat direct la cimitir să discut cu groparii şi cu administratorul cimitirului din partea primăriei. Cu groparii am rezolvat-o repede: ei primeau de la tip 200 de lei, iar el îmi ceruse 400 de lei. Au rămas şi ei surprinşi că un cretin care nu face nimic toată ziua câştigă cât ei patru la un loc, ei având de muncit câteva ore bune la săpat. Apoi am mers la tipul de la primărie şi i-am povestit toată treaba cu cearta de cu o seară în urmă, la care el a ridicat din umeri şi mi-a dat replica deja devenită standard: “Eu nu pot face nimic. Capela aparţine de biserică, nu de primărie, iar noi încă nu am pus la punct o echipă de gropari. Ştim că ăla face tot felul de afaceri, dar nu putem face nimic încă.” După toată faza asta m-am dus înapoi la capelă, acolo unde erau cei din familia “de alături”, care mi-au relatat că după ce plecasem eu cu o seară înainte, au avut şi ei o discuţie cu administratorul pe tema chitanţelor şi banilor cheltuiţi, discuţie care s-a transformat foarte repede într-o ceartă în toată regula – nici nu m-a mirat. Apoi a venit o doamnă şi ne-a spus că ei vor plăti tipului doar lumânările, pe care vor lua chitanţă, iar restul vor plăti direct la preot.

Apoi totul a decurs cum trebuia: înmormântarea a fost OK. Preotul care a ţinut slujba nu a vrut să primească bani de la maică-mea (deşi până la urmă i-a luat), iar preotul care e şeful direct al administratorului a făcut feţe-feţe când discuţia a avut loc în prezenţa lui. Am răsuflat uşurat după ce totul s-a terminat, dar am rămas cu un gust amar după toată faza cu şmecherul ăla. Asta ca să vedeţi – dacă nu ştiaţi deja – unde s-a ajuns în ţara asta: până şi când ai necazuri toţi din jur încearcă să profite de tine în modul cel mai murdar, iar printre cei mai hoţi sunt chiar cei care ar trebui să te ajute. Nici nu cred că mai trebuie să vă spun că preoţii din Vaslui, ca mai toţi din ţara asta, au ditamai vilele şi conduc numai maşini scumpe. Sper să ajungă povestea asta şi la urechile şi ochii celor care ar trebui să ia măsuri, deşi sunt slabe şanse sau măcar poate vreun ziar local va prelua câteva chestii de aici şi “domnul administrator” nu va mai pupa spăgi şi bani de la alţi oameni.

Vasluiul a băgat rep

Cum mai spuneam şi în altă postare, mă bucur enorm când văd că în săracul meu oraş natal se întâmplă chestii de cultură, nu neaparat în sensul clasic al cuvântului. Eram foarte plictisit aseară şi am încercat să dau de ceva prieteni să ieşim la o bere, însă am cam eşuat. Atunci m-am dus acasă şi am intrat pe net, unde am dat peste un bun prieten care din fericire era în Vaslui. Am stabilit să ieşim, iar el mi-a recomandat să mergem în pub-ul Rocambole, pentru că urma să fie un concert cu Grupul de Rezistenţă, despre care nu auzisem. Pe lângă faptul că suna interesant, mai era şi chestia că altceva nu aveam ce face, aşa că am mers acolo.

După o aşteptare de două ore (concertul trebuia să înceapă la 22:00) şi mai multe beri “de încălzire”, au intrat pe scenă Vasluienii de la Cojones Crew (Yehova & co.) care au cântat, cu ceva întreruperi şi probleme, cam 4-5 piese. Mi-a plăcut atmosfera, mi-a plăcut că publicul le ştia versurile şi mi-a plăcut că cei trei de pe scenă au ştiut să facă show. Un moment inedit a fost într-o pauză în care se remediau problemele cu microfonia, atunci când “băiatul în verde” a avut o sesiune de freestyle în care a rimat despre câţiva din cei prezenţi în public, moment apreciat de către toţi. Recitalul băieţilor cu cojones s-a terminat apoi brusc din cauza problemelor cu microfonia.

Razvan, Naigh'ba, K-Gula, eu

La nici 10 minute după ei, au venit şi “bătrânii” din Grupul de Rezistenţă, adică DJ Undoo, K-Gula, Brugner, Naigh’ba şi Stoe Toxxic, care au început tare cu “Bagă rep”, iar apoi au continuat cu clasice de la Delikt şi Da Hood Justice şi o serie de piese din repertoriul lor personal, pe lângă altă serie de piese din perioada Sindicatului RAN-S. Ce să spun? Mi-a plăcut totul. Atmosfera a fost super tare, de multe ori pentru că Naigh’ba mai avea puţin şi sărea în public, de multe ori pentru că ritmul era atât de tare încât pur şi simplu nu puteai măcar să nu dai din cap. K-Gula m-a impresionat cel mai mult prin cursivitatea lui şi prin combinaţiile foarte reuşite de rime. Până la urmă au avut şi ei ceva probleme cu microfonia, dar Naigh’ba i-a băgat în priză pe cei din public şi i-a “combinat” să cânte împreună cu el refrenul de la “Secretul din grădină”. Pe final, pe post de bis, au mai băgat o dată rep, adică au mai cântat “Bagă rep” împreună cu toată lumea din sală, după care totul s-a încheiat.

Pot spune că a fost un concert reuşit, chiar dacă au existat cele câteva probleme tehnice. Încă nu realizez cât de mult mă bucur că la Vaslui se întâmplă chestii din astea. Din păcate, suntem doar cei 1% (cum zice piesa) care se bucură de aşa ceva. Dacă mai multă lume ar fi mai receptivă şi mai cultivată, poate că Vasluiul n-ar mai fi oraşul aproape mort care a ajuns să fie.

Copilarie (III)

Am mai scris de doua ori in trecut niste faze din copilaria mea. Astazi, la munca, si-au amintit colegii intamplari din copilarie si bineinteles ca nu se putea sa nu-mi amintesc si eu, asa ca o sa le pun si aici.

Eu prin copou

Cred ca aveam vreo 10 ani cand, intr-o zi de vara, am fost cu baietii pe camp sa jucam un fotbal, o chestie din programul nostru cotidian. La marginea campului, niste romani “intreprinzatori” isi incropisera niste gradini unde cultivau cartofi, rosii, morcov si alte verdeturi. Cum alergasem noi vreo doua ore dupa mingea de 35 la fotbal, ne cam luase foamea, iar pana acasa ne era lene sa ne ducem, asa ca ne-am facut si noi intreprinzatori si am facut pe loc o echipa de interventie, adica de hoti. Ne-am dus patru din noi spre gradina cu pricina, l-am pus pe unul mai vitezist sa stea de sase – in caz ca vedea ceva suspect ar fi scapat repede si ne-ar fi dat semnalul, iar noi am sarit gardul cu gandul sa smulgem cativa morcovi ca sa-i rontaim mai tarziu. In timp ce noi ne ocupam cu recoltatul legumei radacinoase cu pricina, ne-am trezit deodata cu “apropitarul” intre noi, insfacandu-ne pe toti trei de tricouri. Am ramas blocati, nu stiam ce sa credem si ce sa facem. A inceput sa racneasca la noi ca suntem niste golani si derbedei si ca ne duce la militie (da, tot inainte de ’89 se intampla). Intre timp nu stiam ce se intamplase cu cel care trebuia sa ne anunte daca venea cineva, iar cand am iesit din gradina, tinuti cu forta de incheieturile mainilor, am constatat ca el nu era prin zona, iar tipul care ne-a prins s-a enervat brusc si a inceput sa tipe iar la noi “bine ca v-ati pus si paznic… pacat ca a fost prea prost si l-am prins repede, dar se pare ca a scapat destul de usor…”

Am aflat putin mai tarziu ca prietenul nostru fusese luat prin surprindere de catre omul nostru gradinar si fusese legat cu o sarma de gard, sub amenintarea ca daca scoate o vorba ajunge direct la militie. De aia nu ne-a mai dat noua nici un semnal. Cum-necum, a reusit sa scape din sarma aia si a taiat-o direct spre casa, iar in fata blocului, abia tragandu-si sufletul, a povestit totul copiilor de la bloc, neuitand sa precizeze ca gradinarul ne va duce pe toti la militie. Vorba a circulat repede prin vecini si a ajuns si la urechile tatalui meu, care s-a imbracat rapid si s-a dus pana la sectia de militie din gara, care era cea mai aproape. Acolo n-a gasit pe nimeni si s-a intors acasa destul de sucarit, asteptandu-ma sa vin cu o explicatie.

Intre timp, “gradinarul” ne-a dat drumul cu cate un sut in fund si cu amenintarea ca data viitoare nu mai scapam asa usor. Destul de linistiti, am luat-o spre casa, iar cand am ajuns la bloc am fost luati la intrebari de catre toti prietenii. Eu nu-mi terminasem povestea cand a iesit taica-meu la balcon si a ordonat “Radu, sus imediat!!!” Am ajuns sus si i-am povestit tot ce s-a intamplat, moment in care am primit o palma serioasa la popou si sfatul urmator: “Daca mai aud vreodata in aceeasi propozitie numele tau si cuvantul militie, nu mai scapi usor din mainile mele…” Va dati seama ca a fost ultima oara cand mi-a fost foame pe camp si ca nu s-a mai intamplat vreodata ca eu sa am probleme cu “militia”….