Calm like a bomb

Zilele trecute, o parte din viata mea, o parte din mine, a plecat de tot. Nu ma asteptam sa se intample atat de repede si atat de brusc si brutal.

A disparut partea mea care m-a invatat foarte multe lucruri despre viata.

A disparut partea care m-a ajutat sa inteleg ce e important, ce e bine si ce e rau.

A disparut partea care mi-a modelat felul de a fi, felul de a ma exprima.

A disparut partea care mi-a insuflat unele pasiuni. Cea mai mare pasiune pe care mi-a lasat-o a fost muzica buna. Pink Floyd au fost prietenii mei de la 3 ani. Led Zeppelin si Black Sabbath au fost primii pasi spre muzica pe care o ascult cel mai des acum. N-o sa uit niciodata cum aceasta parte din mine nu mi-a reprosat nimic cand, la inceputul pubertatii, ascultam tot felul de chestii la moda. Tin minte perfect cand mi-a spus, dupa cativa ani: “Te-am lasat sa asculti ce vrei. Am stiut de la inceput ca o sa te intorci la ce e bun. Am stiut ca o sa iti dai seama ce inseamna MUZICA.” A plecat partea din mine pe care am reusit sa o fac fericita macar o data in viata: cand a mers la concertul Phil Collins – era atat de entuziasmata aceasta parte a mea, ca n-am stiut cum sa reactionez…

A disparut partea mea care m-a invatat ca partea materiala nu inseamna nimic intr-o viata, ca ceea ce imi doresc se poate implini daca vreau.

A disparut partea care nu mi-a interzis aproape nimic, care m-a lasat liber sa experimentez ce inseamna viata si care mi-a aratat drumul cel bun atunci cand calcam gresit.

A disparut partea mea care m-a facut sa merg prin lume si sa invat de la altii, care nu m-a legat de locurile in care m-am nascut si am crescut, care m-a incurajat mereu cand stia ca o sa-mi fie mai bine in alta parte.

A disparut partea care mi-a demonstrat ca nu conteaza varsta in viata unui om, partea pe care o stiu cum a fost mereu: tanara si plina de viata, plina de umor si de buna dispozitie.

A disparut partea care abia astepta sa ma vada cand veneam acasa, care mereu avea planuri pentru cei din jur.

A disparut partea care a tinut familia unita, care nu s-a dat in laturi nici de la munca fizica grea pentru a ne hrani cand am trecut prin vremuri grele.

A disparut din mine partea care m-a invatat sa-mi iubesc mama, sora, bunicii, unchii, verii si toate rudele, partea care facea tot posibilul ca intalnirile cu apropiatii sa fie vesele si pline de viata.

A disparut partea care mi-a aratat ce inseamna sa ai prieteni, iar asta a insemnat foarte mult pentru mine.

Am murit prima oara…

TATA, TE IUBESC!

Citeam zilele astea un articol despre o tipa din state care si-a lasat copilul de 9 ani singur in metroul din New York. Lucrul asta e ceva iesit din comun pe acolo si chiar si pe la noi in ultima vreme. Pentru mine, insa, era ceva normal ca la 9 ani sa ma plimb singur pe strada si sa fac ce vreau. Poate ca doar pentru ca eram intr-un oras mic, poate din cauza vremurilor, nu stiu, clar e ca eram liber. Dar nu despre asta e vorba. Povestea tipei m-a facut sa-mi amintesc diverse faze din copilarie si povestindu-i-le lui Alex m-am hotarat sa fac o arhiva aici pe blog. N-o sa fie in ordine cronologica, ci dupa cum imi pica fisa si cum imi amintesc de ele.

Muntele
Unul dintre momentele pe care mi le amintesc cel mai bine a fost cand taica-meu, venind de la munca, i-a intrebat pe copiii de la bloc daca stiu unde sunt eu. Raspunsul l-a lasat perplex: “la munte, cu baietii”. Intrat in panica, nici nu a mai cerut alte detalii de la ei, ci s-a dus direct spre gara sa ma caute. A umblat jumatate de ora prin gara si autogara intreband in stanga si in dreapta daca cineva a vazut un grup de copii urcand in tren sau autocar. Nimic. Nefiind insa convins de spusele alora de la bloc, nu a incercat si la militie (da, era pe timpul comunismului) si s-a intors acasa sperand ca o sa apar. Ceea ce s-a si intamplat destul de repede. Eu am venit senin si inocent in casa cerand mancare, moment in care taica-meu m-a luat la intrebari despre “munte”. Povestea mea l-a facut sa-i treaca orice suparare. “La munte” era un loc in Vaslui, un deal abrupt pe unde ne cataram si ne jucam. Chiar o data era sa-mi “rup gatul” pe acolo, dar nu ma spuneti lui tata!

La strand
Ca orice pustan de 12-13 ani, ma tenta si pe mine foarte mult sa merg cu baietii la strand. Era prin ‘90, cred, intr-o zi caaaalda, chiar inainte cu o zi de a pleca intr-o tabara. Maica-mea imi cumparase niste adidasi noi, din piele (ce stiti voi!!). Baietii de la bloc “Hai la strand”, eu “nu stiu daca ma lasa maica-mea”. Dar ideile veneau repede pe atunci, mai ales daca eram mai multi. Ma duc sus in casa si o rog pe maica-mea sa-mi dea si mie 5 lei sa ma duc cu baietii “la video, ca e un film misto, cu karate”. Nu a fost nici o problema sa mi-i dea si am plecat in fuga, prin spatele blocului, spre strand. Pe drum ne-am promis ca nu stam mai mult de doua ore, sa nu bata la ochi ca suntem cine stie unde. Long story short… La jumatate de ora de cand am ajuns la strand si ne-am balacit, iesind din apa sa ne mai bronzam, am ramas masca: adidasii mei nu mai erau langa lucrurile noastre. Fuga repede la portar sa-i explic. Ma trimite cu un tip si incepem sa-i cautam peste tot. Toata chestia a durat peste jumatate de ora, dar adidasii nu erau de gasit (bineinteles). Pana la urma toata lumea s-a plictisit de cautat (inclusiv eu) si am plecat cu coada intre picioare de la strand… dar nu spre casa, ca imi era frica sa nu o iau de la taica-meu. Asa ca m-am indreptat spre bunicii mei cu speranta ca o sa-mi aline ei lacrimile de crocodil pe care le aveam si ca o sa-mi gasesc vreo pereche de sandale uitate pe la ei. Am mers cu picioarele goale pana la ei si – MARE SURPRIZA – nu erau acasa. Uitasem complet ca erau plecati in concediu la niste rude. Si pune-te Radu pe plans in fata scarii bunicilor. La ceva vreme dupa ce m-am deshidratat prin ochi, un vecin de-al bunicilor a aparut si m-a salvat cu o pereche de slapi. De suparat ce eram si de foame ce aveam nici nu am mai urcat in autobuz, ci m-am dus pe jos pana acasa (40 de minute sunt mult pentru un copil) si am mai stat jumatate de ora in scara blocului, plangand iar, cu sora-mea rugandu-se de mine sa mergem sus ca nu se intampla nimic. Pana la urma mi-am luat inima in dinti si m-am dus sus. Din fericire parintii au fost intelegatori si am scapat cu o mustrare. Si va jur ca din ziua aia n-am mai fost la strandul ala jegos din Vaslui…