A doua evadare

Şi pentru că duminică nu aveam ce face, ca de obicei, am vorbit cu un amic, Eugen şi ne-am hotărât să facem o tură pe traseul Primei Evadări. Stabilisem să ne vedem la Arcul de Triumf la 8:40 şi chiar am fost amândoi punctuali, aşa că pe la 8:45 am luat-o la pedale spre Academia de Poliţie, ca apoi să plecăm pe traseu.

Ciulini

În jur de 9:00 am ajuns la startul traseului şi, după ce mi-am reglat puţin frânele pe faţă, am pornit vioi prin pădure. Intrarea pe traseu nu mai e semnalizată, aşa că am intrat în pădure pe unde am crezut noi că era OK, iar dupa aproape 15 minute de mers am dat nas în nas cu o haită de vreo 7-8 câini, nervoşi nevoie mare că le încălcam teritoriul. Am descălecat încetişor şi ne-am făcut că plouă, iar în mai puţin de două minute am scăpat de ei, aşa că am pornit din nou la drum. Deja eram siguri că nu suntem pe drumul cel bun, pentru că nu întâlnisem nici un marcaj din timpul concursului, dar ne-am zis că trebuie să ajungem cumva la “centură” şi de acolo ne descurcăm. După încă vreo 10-15 minute de mers, ne-am trezit pe o cărare plină de marcaje, ceea ce ne-a făcut să devenim optimişti şi să ardem gaz mai mult. Continue reading “A doua evadare”

Evadare prin nămol

Şi a venit şi ziua de 9 mai, ziua în care avea loc Prima Evadare, un concurs cross country de mountainbike. Nu se putea să ratez evenimentul, mai ales că am fost prezent şi anul trecut. Aşa că dis-de-dimineaţă m-am “înarmat” cu scule, camere de rezervă, apă şi trei batoane “cu energie” şi am plecat spre locul de start, lângă Academia de Poliţie. Acolo m-am întâlnit cu prietenul meu Răzvan, cu care am stat la vorbe până la start. Pe parcursul concursului am mai mers împreună pe unele porţiuni, dar nu prea mult, o să vedeţi şi de ce.

Se ridica biclele

Startul s-a dat la 10:00, aşa cum era stabilit, iar “MC-ul” evadării ne-a anunţat că au fost 1250 de înscrişi, dar din aceştia nu ştiu câţi au luat startul – se va anunţa pe site-ul oficial. Vremea nu era prea prietenoasă la start, dar toată lumea spera că totuşi va fi bine până la final. În prima parte a traseului, prin pădure, ploaia nu ne-a pus probleme prea mari, iar răcoarea ne făcea pe toţi să fim optimişti. Când am ajuns la trecerea peste şoseaua de centură a Bucureştiului, deja se putea observa că ne aşteaptă aventura.

Linia de start

După ce am sărit parapetul de la centură şi am trecut dincolo de ea, ne aştepta iarba umedă. Pe prima parte a fost bine, până am ajuns la porţiunea cu pământ bătătorit. Acolo a început “distracţia”, pentru că ploaia făcuse ca suprafaţa drumului să se transforme în mâzgă, ceea ce ne-a pus ceva probleme, roţile alunecând în voie în toate direcţiile. Dar cel mai urât moment a fost după ce am trecut de o stână, iar drumul – pietruit înainte – devenise ca un şanţ plin de beton proaspăt. Noroiul moale şi lipicios se combina perfect cu pietrele de pe drum, ceea ce a pus mari probleme la deplasare tuturor concurenţilor. Acolo a fost zona în care am văzut cele mai multe abandonuri, majoritatea din cauza schimbătoarelor sau lanţurilor rupte. şi eu m-am oprit de cel puţin trei ori să îmi curăţ de noroi bicicleta, pentru că pur şi simplu nu era nici o posibilitate să mă mai deplasez. La un moment dat am renunţat să mai curăţ aiurea roţile şi furca şi am luat-o la picior până la şosea. Am mers pe jos cam 2km, iar acolo m-am întâlnit şi cu Andrei Vocurek, care avea schimbătorul rupt şi a renunţat la traseu. Tot acolo l-am aşteptat şi eu pe Răzvan, să văd în ce stare e bicicleta lui şi dacă vrea să continuăm. A ajuns cam la 15 minute după mine, timp în care am mestecat la un baton din ăla şi am băut puţină apă, iar apoi mi-am mai curăţat puţin bicla.

Dupa primul noroi

Cu ceva curaj nebun, am plecat în continuare pe traseu, deşi ştiam că mai e de mers destul de mult până la primul punct de alimentare, de la Palatul Ghica. Pe prima parte a acestei secţiuni a fost chiar bine şi au fost porţiuni pe care am mers cu destul de mare viteză, iar în unele situaţii chiar stăteam la taclale cu Răzvan şi mă bucuram că nu am renunţat mai devreme. Dar pe la mijlocul porţiunii a revenit noroiul moale şi lipicios, iar roata mea din faţă se încăpăţâna să se blocheze din ce în ce mai des. Răzvan a luat-o înainte, eu rămânând să mă lupt cu noroiul din ce în ce mai des. Cam trei sferturi din aceasta porţiune de traseu am mers pe lângă bicicletă, iar la un moment dat chiar am întors-o “cu cracii în sus” pentru a-i face igiena completă. După ce am mai mers vreo 1-2km pe jos şi am ajuns la drum mai bun, am urcat înapoi pe ea şi mi-am luat avânt până la palat. Acolo m-am alimentat cu o banană, câteva napolitane şi doua bucăţele de glucoză, iar două sticle de apă m-au ajutat să curăţ mai bine bicla la pinioane şi la schimbător, care arăta groaznic.

După palat a urmat porţiunea mişto care mi-a plăcut şi anul trecut, doar că anul ăsta nu am avut curajul să mă dau pe biclă în panta abrupta, pentru că mai mult ca sigur mi-aş fi pierdut 2-3 dinţi, având în vedere că frânele nu mă prea ţineau. Chiar acolo, în curbă, stăteau doi tipi care asistau la cursă şi pe care i-am întrebat câţi biciclişti au văzut căzând. Răspunsul nu m-a surprins deloc: “cam 90% din cei care trec au căzut”. Restul cursei a fost mult mai ok, chiar cu porţiuni uscate prin unele locuri, ceea ce a făcut ca bicicleta să se cureţe destul de bine. Până la al doilea punct de alimentare nu am mai avut probleme deloc şi am reuşit să schimb câteva cuvinte cu cei pe lângă care treceam.

Ultimul punct de alimentare

Şi ca să fie totul cum trebuie, după ce m-am alimentat a doua oară şi mi-am mai curăţat puţin lanţul si mecanismele, la nici 200m de acel punct am căzut într-o râpă. Drumul era în pantă şi era şi înclinat, iar noroiul a fost tot ce-a trebuit pentru ca eu să pot aluneca şi să cad pe marginea râpei cam 5m. M-am adunat de pe jos după ce am ieşit cu greu de sub bicicletă şi am urcat înapoi pe drum. Când să plec, surpriză, bicla scotea niste sunete ciudate atunci când pedalam. Am întors-o din nou şi m-am uitat să văd ce are: în căzătură, lanţul se mutase de pe foaia mijlocie pe cea mică, iar cum schimbătorul nu prea mă ajuta, a trebuit sa mut lanţul pe foaia potrivită cu mâna. După toata povestea asta, am luat-o din nou prin pădure şi mi-am continuat drumul. Deşi au fost porţiuni destul de nasoale, n-am mai avut probleme până la final. Au fost chiar câteva bucăţi de drum interesante, cu curbe în coborâre şi cu câteva deluşoare pe care mergeam ca pe valuri. O bună parte din porţiunea asta am mers singur, iar spre final m-am întâlnit cu Eugen, un cunoscut, cu care am ajuns până la final.

I love my bike!!!

Pe ultima parte a traseului, cam 2km, am mers in viteză şi chiar îmi pornisem camera să filmez finalul, însă la sfârşit am observat că nu am filmat nimic, pentru că nu aveam memorie destulă. La final am fost primit cu aplauze, aşa cum au fost primiţi toţi concurenţii, mi-am luat tricoul de participant şi m-am retras la o vorbă cu Răzvan, care ajunsese cu 20-30 de minute înaintea mea. Apoi n-am mai stat să ascultăm tragerea la tombolă şi ne-am deplasat spre o spălătorie auto, unde ne-am curăţat bicicletele (chiar şi de păcate), şi apoi spre casă. De la spălătorie m-a luat un tip (Bogdan) care avea doi suporţi pentru biciclete în plus pe maşină. Cu ocazia asta îi mulţumesc mult din nou.

Prima evadare 2010 s-a dovedit a fi un eveniment mult mai bine organizat decât anul trecut, doar vremea fiind un obstacol. Însă chiar şi în condiţiile astea, a fost o experienţă foarte plăcută şi interesantă. Să vedem ce-o fi la anul…

Simply Romania

Iar spre casa, ca in fiecare an de sarbatori… Dupa ce am cautat ca nebunul cheile prin casa 15 minute, de parca le ascunsesem bine de cineva, am reusit sa ajung cu 2-3 minute inainte de a pleca trenul.
In tren numai lume buna. Prima persoana remarcata: “artistul” de pe locul din fata mea – un tip intre 40 si 50 de ani care citeste, infasurat tot intr-un fular negru, cu picioarele ridicate pe un suport de langa scaunul meu. Stramba din nas cand imi pun rucsacul pe acel loc. Al doilea personaj – o baba murdara care miroase, care vorbeste singura crezand ca o baga cineva in seama: “da, maica, acum lumea e mai desteapta. oamenii sunt mult mai destepti decat inainte…” Dar ramane la atat, ca observa ca nu e importanta. In 10 minute de la plecare vine nasul si o ridica, dovedindu-se ca nu avea bilet.
In acelasi timp cu nasul vine si “controlul civil”, care ii “rezolva” pe cativa tipi din spatele meu. Mergeau oamenii cu un veteran, cum se poarta in Moldova, si se pare ca bunicul a incurcat cupoanele de Iasi cu cele de Bistrita. Se targuie toti cu nasul, nu se rezolva nimic. Tipii isi iau bilet cu 110 lei, iar nenicu’ isi ia injuraturi de la “nepoti”.
Cand totul se mai linistise, la Buzau urca doi “freaks”, doi pusti la 15-16 ani, cu o tona de bagaje, cu gurile mari. Isi insira bagajele pe unde pot, striga unul la altul desi sunt la 2m distanta. Imi ridic ochii din laptop – ma uitam la Seinfeld – amandoi la costume identice, amandoi poarta acelasi model de pantofi. Cel mai mare isi arunca ochii la mine in ecran, apoi se cauta printr-o geanta si isi scoate si el laptopul, imbrancindu-ma, crezand ca ma intereseaza “scula” lui. Initial am crezut ca tipii sunt tigani de prin zona Tecuciului, dar dupa putin timp realizez ca nu. Sunt un alt specimen: pocaiti. Isi scot amandoi niste caiete si incep sa cante colinde. Parca suntem in India, fiecare face ce vrea si cum vrea. Unii canta, altii injura, altii indura. Eu sunt in ultima categorie, dar din fericire am castile si ma bag la un The Red Cord.
Ah, nu am mentionat-o pe tipa care a urcat in Ploiesti, una cu nasul pe sus. Vorbeste incontinuu la telefon “afaceri”: “da, pai ti-am zis ca logoul ala merge mai bine cu sloganul respectiv… si la firma X e mai misto sa faci sigla cu rosu… da, pai eu sunt in tren acum. o sa fac un model cand ajung acasa, daca imi mai merge mecul” Incepe sa schiteze niste desene pe un caiet, mai vorbeste putin la telefon, mai scrie doua randuri. Productiva, n-am ce zice…
Si uite asa se mai coloreaza calatoriile cu CFR-ul. Cine zicea ca nu merita pretul? (Bine ca il am pe asta mic si m-am mai descarcat. Hai ca urmeaza Tecuciul si cobor sa-mi iau o beroasa, poate ma apuc sa cant cu astia colinde)

Copilarie (II)

Broastele (umflate sau nu)
La bloc aveam tot felul de zapaciti, printre care doi care nu se scarbeau la insecte si la broaste, ca majoritatea. Primul era Tiganu, un mare nebunatic caruia ii placea sa chinuie animalele. Asa se face ca intr-o zi, cand am mers pe un camp aproape de zona unde stateam, i-a venit ideea sa ne arate cum se umfla broastele. Noi, curiosi, am acceptat invitatia. Primul pas, prinsul broastelor, a fost mai greu, dar nu atat de complicat precum ati crede. Tiganu era meserias la asa ceva. In scurt timp aveam 2-3 broaste numai bune pentru “operatie” si paiele de rigoare… Si totul incepe: se baga paiul in fundul broastei, care incepe sa se zbata, se duce paiul la gura si incepe sa se sufle pana broastei i se umfla burta, dupa care se da drumul in apa, spre distractia unor baieti nebuni de 12-13 ani.
Sa nu credeti ca asta intra in rutina noastra. Nu, asta se intampla doar o data pe an, cand erau broastele in calduri si le gaseam peste tot… Dar intr-un an a fost o faza super tare cu Zgăbete (Gabi il chema), care s-a apucat sa umfle o broasca in scara blocului. Ghinionul lui a fost ca in timp ce se ocupa de operatiune, a aparut taica-su din senin chiar in fata lui. L-a luat frumusel de urechi si a mers in spatele blocului, unde avea motocicleta. A scos pompa de la motocicleta, i-a dat pantalonii lui Zgăbete jos si i-a bagat furtunul in fund spunandu-i “Ce-ar fi sa te umflu si eu pe tine asa cum umflai tu broasca aia???” Presupun ca nu trebuie sa mai spun ca tipul era plin de lacrimi si rosu de rusine in fata tuturor pustanilor de la bloc…
Dar sa revenim putin la Tiganu, care a avut o idee stralucita (cel putin asa ni se parea noua la momentul ala). Am mers din nou pe camp, inarmati cu cutii de ness Amigo (ce vremuri!) si cu cateva cutii de chibrituri. Cum, nu va prindeti de ce? Pai e simplu: am vanat cateva zeci de broaste, le-am pus in cutiile de ness cu putina apa din baltile din jur si… le-am fiert!!! De vii! Si ne distram. Acum cand ma gandesc mi se face o mila cumplita… Si asta nu e totul. Dupa ce le-am fiert, saracele de ele, le-am insirat pe niste sarme si le-am dus la bloc si am speriat fetele cu ele. De data asta Zgabete a avut noroc, nu l-a mai prins taica-su, ca cine stie ce iesea!