Calm like a bomb

Iar spre casa, ca in fiecare an de sarbatori… Dupa ce am cautat ca nebunul cheile prin casa 15 minute, de parca le ascunsesem bine de cineva, am reusit sa ajung cu 2-3 minute inainte de a pleca trenul.
In tren numai lume buna. Prima persoana remarcata: “artistul” de pe locul din fata mea – un tip intre 40 si 50 de ani care citeste, infasurat tot intr-un fular negru, cu picioarele ridicate pe un suport de langa scaunul meu. Stramba din nas cand imi pun rucsacul pe acel loc. Al doilea personaj – o baba murdara care miroase, care vorbeste singura crezand ca o baga cineva in seama: “da, maica, acum lumea e mai desteapta. oamenii sunt mult mai destepti decat inainte…” Dar ramane la atat, ca observa ca nu e importanta. In 10 minute de la plecare vine nasul si o ridica, dovedindu-se ca nu avea bilet.
In acelasi timp cu nasul vine si “controlul civil”, care ii “rezolva” pe cativa tipi din spatele meu. Mergeau oamenii cu un veteran, cum se poarta in Moldova, si se pare ca bunicul a incurcat cupoanele de Iasi cu cele de Bistrita. Se targuie toti cu nasul, nu se rezolva nimic. Tipii isi iau bilet cu 110 lei, iar nenicu’ isi ia injuraturi de la “nepoti”.
Cand totul se mai linistise, la Buzau urca doi “freaks”, doi pusti la 15-16 ani, cu o tona de bagaje, cu gurile mari. Isi insira bagajele pe unde pot, striga unul la altul desi sunt la 2m distanta. Imi ridic ochii din laptop – ma uitam la Seinfeld – amandoi la costume identice, amandoi poarta acelasi model de pantofi. Cel mai mare isi arunca ochii la mine in ecran, apoi se cauta printr-o geanta si isi scoate si el laptopul, imbrancindu-ma, crezand ca ma intereseaza “scula” lui. Initial am crezut ca tipii sunt tigani de prin zona Tecuciului, dar dupa putin timp realizez ca nu. Sunt un alt specimen: pocaiti. Isi scot amandoi niste caiete si incep sa cante colinde. Parca suntem in India, fiecare face ce vrea si cum vrea. Unii canta, altii injura, altii indura. Eu sunt in ultima categorie, dar din fericire am castile si ma bag la un The Red Cord.
Ah, nu am mentionat-o pe tipa care a urcat in Ploiesti, una cu nasul pe sus. Vorbeste incontinuu la telefon “afaceri”: “da, pai ti-am zis ca logoul ala merge mai bine cu sloganul respectiv… si la firma X e mai misto sa faci sigla cu rosu… da, pai eu sunt in tren acum. o sa fac un model cand ajung acasa, daca imi mai merge mecul” Incepe sa schiteze niste desene pe un caiet, mai vorbeste putin la telefon, mai scrie doua randuri. Productiva, n-am ce zice…
Si uite asa se mai coloreaza calatoriile cu CFR-ul. Cine zicea ca nu merita pretul? (Bine ca il am pe asta mic si m-am mai descarcat. Hai ca urmeaza Tecuciul si cobor sa-mi iau o beroasa, poate ma apuc sa cant cu astia colinde)

Broastele (umflate sau nu)
La bloc aveam tot felul de zapaciti, printre care doi care nu se scarbeau la insecte si la broaste, ca majoritatea. Primul era Tiganu, un mare nebunatic caruia ii placea sa chinuie animalele. Asa se face ca intr-o zi, cand am mers pe un camp aproape de zona unde stateam, i-a venit ideea sa ne arate cum se umfla broastele. Noi, curiosi, am acceptat invitatia. Primul pas, prinsul broastelor, a fost mai greu, dar nu atat de complicat precum ati crede. Tiganu era meserias la asa ceva. In scurt timp aveam 2-3 broaste numai bune pentru “operatie” si paiele de rigoare… Si totul incepe: se baga paiul in fundul broastei, care incepe sa se zbata, se duce paiul la gura si incepe sa se sufle pana broastei i se umfla burta, dupa care se da drumul in apa, spre distractia unor baieti nebuni de 12-13 ani.
Sa nu credeti ca asta intra in rutina noastra. Nu, asta se intampla doar o data pe an, cand erau broastele in calduri si le gaseam peste tot… Dar intr-un an a fost o faza super tare cu Zgăbete (Gabi il chema), care s-a apucat sa umfle o broasca in scara blocului. Ghinionul lui a fost ca in timp ce se ocupa de operatiune, a aparut taica-su din senin chiar in fata lui. L-a luat frumusel de urechi si a mers in spatele blocului, unde avea motocicleta. A scos pompa de la motocicleta, i-a dat pantalonii lui Zgăbete jos si i-a bagat furtunul in fund spunandu-i “Ce-ar fi sa te umflu si eu pe tine asa cum umflai tu broasca aia???” Presupun ca nu trebuie sa mai spun ca tipul era plin de lacrimi si rosu de rusine in fata tuturor pustanilor de la bloc…
Dar sa revenim putin la Tiganu, care a avut o idee stralucita (cel putin asa ni se parea noua la momentul ala). Am mers din nou pe camp, inarmati cu cutii de ness Amigo (ce vremuri!) si cu cateva cutii de chibrituri. Cum, nu va prindeti de ce? Pai e simplu: am vanat cateva zeci de broaste, le-am pus in cutiile de ness cu putina apa din baltile din jur si… le-am fiert!!! De vii! Si ne distram. Acum cand ma gandesc mi se face o mila cumplita… Si asta nu e totul. Dupa ce le-am fiert, saracele de ele, le-am insirat pe niste sarme si le-am dus la bloc si am speriat fetele cu ele. De data asta Zgabete a avut noroc, nu l-a mai prins taica-su, ca cine stie ce iesea!

Citeam zilele astea un articol despre o tipa din state care si-a lasat copilul de 9 ani singur in metroul din New York. Lucrul asta e ceva iesit din comun pe acolo si chiar si pe la noi in ultima vreme. Pentru mine, insa, era ceva normal ca la 9 ani sa ma plimb singur pe strada si sa fac ce vreau. Poate ca doar pentru ca eram intr-un oras mic, poate din cauza vremurilor, nu stiu, clar e ca eram liber. Dar nu despre asta e vorba. Povestea tipei m-a facut sa-mi amintesc diverse faze din copilarie si povestindu-i-le lui Alex m-am hotarat sa fac o arhiva aici pe blog. N-o sa fie in ordine cronologica, ci dupa cum imi pica fisa si cum imi amintesc de ele.

Muntele
Unul dintre momentele pe care mi le amintesc cel mai bine a fost cand taica-meu, venind de la munca, i-a intrebat pe copiii de la bloc daca stiu unde sunt eu. Raspunsul l-a lasat perplex: “la munte, cu baietii”. Intrat in panica, nici nu a mai cerut alte detalii de la ei, ci s-a dus direct spre gara sa ma caute. A umblat jumatate de ora prin gara si autogara intreband in stanga si in dreapta daca cineva a vazut un grup de copii urcand in tren sau autocar. Nimic. Nefiind insa convins de spusele alora de la bloc, nu a incercat si la militie (da, era pe timpul comunismului) si s-a intors acasa sperand ca o sa apar. Ceea ce s-a si intamplat destul de repede. Eu am venit senin si inocent in casa cerand mancare, moment in care taica-meu m-a luat la intrebari despre “munte”. Povestea mea l-a facut sa-i treaca orice suparare. “La munte” era un loc in Vaslui, un deal abrupt pe unde ne cataram si ne jucam. Chiar o data era sa-mi “rup gatul” pe acolo, dar nu ma spuneti lui tata!

La strand
Ca orice pustan de 12-13 ani, ma tenta si pe mine foarte mult sa merg cu baietii la strand. Era prin ‘90, cred, intr-o zi caaaalda, chiar inainte cu o zi de a pleca intr-o tabara. Maica-mea imi cumparase niste adidasi noi, din piele (ce stiti voi!!). Baietii de la bloc “Hai la strand”, eu “nu stiu daca ma lasa maica-mea”. Dar ideile veneau repede pe atunci, mai ales daca eram mai multi. Ma duc sus in casa si o rog pe maica-mea sa-mi dea si mie 5 lei sa ma duc cu baietii “la video, ca e un film misto, cu karate”. Nu a fost nici o problema sa mi-i dea si am plecat in fuga, prin spatele blocului, spre strand. Pe drum ne-am promis ca nu stam mai mult de doua ore, sa nu bata la ochi ca suntem cine stie unde. Long story short… La jumatate de ora de cand am ajuns la strand si ne-am balacit, iesind din apa sa ne mai bronzam, am ramas masca: adidasii mei nu mai erau langa lucrurile noastre. Fuga repede la portar sa-i explic. Ma trimite cu un tip si incepem sa-i cautam peste tot. Toata chestia a durat peste jumatate de ora, dar adidasii nu erau de gasit (bineinteles). Pana la urma toata lumea s-a plictisit de cautat (inclusiv eu) si am plecat cu coada intre picioare de la strand… dar nu spre casa, ca imi era frica sa nu o iau de la taica-meu. Asa ca m-am indreptat spre bunicii mei cu speranta ca o sa-mi aline ei lacrimile de crocodil pe care le aveam si ca o sa-mi gasesc vreo pereche de sandale uitate pe la ei. Am mers cu picioarele goale pana la ei si – MARE SURPRIZA – nu erau acasa. Uitasem complet ca erau plecati in concediu la niste rude. Si pune-te Radu pe plans in fata scarii bunicilor. La ceva vreme dupa ce m-am deshidratat prin ochi, un vecin de-al bunicilor a aparut si m-a salvat cu o pereche de slapi. De suparat ce eram si de foame ce aveam nici nu am mai urcat in autobuz, ci m-am dus pe jos pana acasa (40 de minute sunt mult pentru un copil) si am mai stat jumatate de ora in scara blocului, plangand iar, cu sora-mea rugandu-se de mine sa mergem sus ca nu se intampla nimic. Pana la urma mi-am luat inima in dinti si m-am dus sus. Din fericire parintii au fost intelegatori si am scapat cu o mustrare. Si va jur ca din ziua aia n-am mai fost la strandul ala jegos din Vaslui…

Plecam

4 iunie 2008, ora 4:00 AM. Ma vad cu Alex la locul din care urmeaza sa plece autocarul. Lumea incepe sa se adune si incepem sa ne facem o idee despre oamenii cu care o sa calatorim mai mult de 24 de ore pana in Nürnberg. Bineinteles, toti sunt romanii tipici care merg “afara” la munca, imbracati care mai de care mai colorat, in treninguri sau in camasi transpirate. Mai toti au cu ei genti de voiaj imense cu care o sa se intoarca inapoi fara sa fi pus ceva inafara de cateva mii de euroi cu care isi fac poze cand se intorc. Sunt exact tipul de oameni pe care ii detestam (si eu si Alex).
Dar sa trecem peste aceste aspecte… Prima surpriza am avut-o chiar cand sa urcam in autocar, cand ni s-a spus ca unul din noi are locul 10, iar celalalt locul 48, desi Alex cumparase ambele bilete in acelasi moment. Deja nu ma mai mira nimic in Romania, asa ca am trecut peste asta si ne-am asezat amandoi pe locurile 47 si 48, urmand ca mai tarziu sa ne intelegem cu lumea asupra locurilor. Din fericire pana in Germania nu am schimbat locurile. Read the rest of this entry »