Ultima evadare

Pentru mine, a cincea ediție a “Primei Evadări” va fi și ultima, de aia am și pus titlul ăsta. O să vă spun la urmă de ce, iar până atunci, dacă aveți răbdare, o să povestesc câte ceva din ce-mi amintesc din această tură, pe scurt.

Prima Evadare 2013

Înainte de toate, pentru că mai fusesem la trei ediţii în anii anteriori, cam ştiam la ce să mă aştept, aşa că am fost mai pregătit ca niciodată – poate doar îmi trebuia mai mult antrenament. Mi-am luat rucsac cu bidon de apă de 2l, mi-am luat spray anti-UV, mi-am reglat bicicleta cu câteva zile înainte. După cum spuneam, totul era bine.

Duminică dimineaţă m-am întâlnit cu Dragoş, unul din colegii mei, şi am mers până la Snagov, unde am lăsat maşina mea în parcare, pentru a avea un mijloc de transport mai rapid la întoarcere. Apoi am încărcat bicicletele în maşina lui şi am mers în Băneasa, la locul de start. Când am ajuns acolo, deja era full de lume. 3000 de oameni cu biciclete arată impresionant! Ne-am făcut loc şi ne-am plasat cât de cât în faţă, pentru că anul trecut am făcut greşeala să mă plasez în mijlocul plutonului şi am avut un start oribil, trecând de pădurea Băneasa abia după o oră de pedalat. La tura asta a fost oarecum mai bine.

Până la 10:00, când s-a dat startul, am fost plictisiţi – din nou!!! – de către acelaşi “crainic” cu glume răsuflate şi cu muzică de doi lei. Abia aşteptam să pornim, să scap de vocea lui. După câteva încercări “ameţite” de a face nişte valuri şi o numărătoare inversă foarte anemică, am plecat în cursă. Până la intrarea în pădure totul a decurs cum trebuie. Lumea s-a înşirat cât de cât ordonat, aşa că nu mai erau îmbulzelile de anul trecut. Dar a intervenit o altă problemă: din cauza că în ultima perioadă a fost foarte cald, pământul a fost uscat până şi în pădure, aşa că s-au ridicat nori întregi de praf care ne-au umplut nasul, gura, urechile, plămânii şi ne-au acoperit pielea. Cu timpul ne-am obişnuit cu situaţia, deşi trebuie să recunosc că la început a fost groaznic. Am scuipat de vreo două ori direct noroi – nu mi s-a mai întâmplat niciodată chestia asta.

Prafuiala Prima Evadare 2013

Nu vreau să mă lungesc prea mult cu povestea. Traseul a fost foarte OK, mult mai bine decât anul trecut, dar au fost porţiuni care mi s-au părut mai grele. Una din porţiunile grele a fost în zona de dinainte de Palatul Ghica, unde drumul a fost acoperit cu pietriş, fiind foarte greu de pedalat. La palat nu m-am mai oprit, la punctul de alimentare, considerând că mi-e de ajuns apa pe care o aveam în rucsac. Din păcate, ca şi anul trecut, porţiunea de coborâre din spatele palatului a fost blocată din cauză că erau prea mulţi oameni – mare păcat, pentru că la prima ediţie mi-a plăcut foarte mult coborârea aia din stufăriş.

Din păcate am început să simt oboseală pe la kilometrul 35 din cauza lipsei exerciţiului şi din cauză că n-am stat şi eu 5 minute să mă odihnesc la punctul de alimentare de la palat. Dar am mers mai departe şi am ajuns fără probleme la al doilea punct de alimentare, cu 15km înainte de final. Acolo am luat o pauză de vreo 5 minute, timp în care m-am alimentat cu ceva banane, napolitane, glucoză şi apă. Din nou din păcate, se pare că pauza asta nu a fost de ajuns, pentru că cu vreo 6-7km înainte de finish am început să simt din ce în ce mai rău oboseala: mă dureau muşchii pulpelor, genunchii, încheieturile de la mâini şi gâtul, în partea din spate. Am tras cât de mult am putut de mine, iar în zona dinainte cu 4km de final am crezut că o să cedez nervos – pe porţiunea aia traseul e GROAZNIC pentru cineva cu roţi de 26. Drumul pe acolo e “ondulat” şi dacă eşti obosit, aşa cum eram eu, începi să nu mai poţi pedala şi îţi doreşti să se termine totul mai repede. Am lăsat să treacă pe lângă mine cel puţin 90-100 de oameni, dar când am ajuns să văd că mai aveam 1km m-am descărcat de toată energia negativă şi am pedalat cât de bine am putut până la final. Am reuşit încă o dată să nu păţesc nimic!

După cum spuneam, a fost din nou o cursă interesantă, dar pentru mine e ultima pe traseul ăsta din motivele pe care o să le spun în continuare. E oribil să pedalezi 60km înghiţind praful ridicat de mii de oameni din faţa ta. 3000 de oameni e mult prea mult! Chiar şi 2200 de anul trecut mi s-au părut mulţi. Şi asta pentru că mulţi nu-şi cunosc limitele şi valoarea şi se băgă în faţă, iar când ţi-e lumea mai dragă te pomeneşti cu unul oprit în faţa unei găuri de 30cm. Vorba unui tip pe traseu: “mişcă-te, frate, că ai MTB, nu ai venit cu bicicleta de oraş în pădure!!!” Sunt în continuare de părere că la un concurs de anvergura asta startul ar trebui să se dea eşalonat, pe grupe de câte 400-500 de oameni, la 10 minute distanţă de la un grup la altul. Apoi, ca şi la ultimele două ediţii la care am fost, am fost “servit” cu un tricou mărimea L, deşi pe site, când am completat formularul de înscriere, am specificat că port XL. Cât de greu e, în era în care un calculator costă 2 lei, să faci un tabel şi să dai oamenilor tricourile pe care le-au cerut???

Dar hai să nu termin într-un ton negativ şi să spun că de la an la an organizarea a fost din ce în ce mai bună. Anul ăsta a fost beton faptul că toţi concurenţii au avut chip-uri şi au fost cronometraţi, pentru că aproape instant am putut vedea şi clasamentele, ceea ce nu prea s-a întâmplat în anii trecuţi. Mă gândesc să îi ajut şi eu anul viitor pe organizatori oferindu-mă voluntar, dar mai e ceva până atunci!

O noua evadare

Pfff, de cand n-am mai scris ceva pe blogul asta! Se pare ca am ocazia perfecta sa spun o mica poveste, desi n-o sa stau la prea multe detalii.

A venit din nou luna mai, iar asta inseamna ca a fost Prima Evadare. Pentru mine a fost a treia evadare, pentru ca am mai fost in 2009 si in 2010, dar in 2011 nu, din diverse motive (nu din cauza vremii).

Asadar, pe 13 mai, pe la 8:30 dimineata, m-am pus in miscare spre Arcul de Triumf, de unde urma sa ma ia cu masina un coleg din firma si sa mergem amandoi la locul de start. Am ajuns acolo in jur de ora 9:00. Ne-am verificat bicicletele, am facut un mic inventar cu ce luam la noi, iar el si-a schimbat pedalele, ca avea puse SPD-uri si n-a vrut sa riste sa cada aiurea prin padure in imbulzeala.

Apoi, pe la 9:40, ne-am bagat si noi printre concurenti, undeva pe la mijloc (mare greseala) si am asteptat cuminti startul. Fix la 10:00 s-a facut numaratoarea inversa, dupa cateva “valuri” si ridicari de biciclete pentru poze, si am plecat. Plecarea noastra a fost undeva pe la vreo 30-40 de secunde dupa startul oficial, din cauza ca era foarte multa lume si gramada se misca incet.

Prima parte a traseului, incepand chiar cu prima curba, a fost foarte aglomerata. Lumea se imbulzea, iar viteza maxima a fost de 10-12km/h. Prin padure a fost frumos, dar foarte lent, spre deosebire de ceilalti ani. Tin minte ca am facut bucata din padurea Baneasa in maxim 10 minute, pe cand anul asta a durat in jur de 20-25. Cel mai enervant era ca lumea se oprea la orice balta oricat de mica sau la cate un obstacol care n-ar fi dat batai de cap si apoi se producea “efectul de palnie” si dura 5 minute pana treceai de punctul respectiv.

Odata iesiti din padure, cei mai invatati/antrenati o luau putin mai la viteza, asa cum am facut si eu, si se departau din ce in ce mai mult de grupurile din spate. Toata portiunea pe camp a fost mai lejera, desi vantul batea cu putere din fata si n-am putut depasi viteza de 17km/h. Am trecut prin portiunea celebrului “kilometru 14” din 2010 cu fara prea mari batai de cap si ma gandeam ce s-ar fi facut incepatorii de anul asta daca se intampla din nou sa ploua – probabil ar fi fost mult mai multe abandonuri decat acum doi ani.

Am ajuns la Palatul Ghika la aproape o ora de la start, iar acolo am facut o pauza de vreo 3-4 minute, timp in care am baut putina apa, mi-am reumplut bidonul si am mancat cateva banane si napolitane. Apoi am plecat in viteza spre lac, doar ca sa intalnesc un nou “dop” fix in spatele palatului, in coborarea spre stufaris care mi-a placut atat de mult in primul an. Unii isi luasera bicicletele in spate si mergeau cu ele ca niste camile – nu vreau sa fac comparatii mai rautacioase.

Si ca sa nu mai povestesc prea mult, spun doar ca m-am simtit bine pe tot parcursul cursei, desi am resimtit din plin lipsa de antrenament – acum 2-3 ani stateam mai departe de locul de munca si mergeam mai mult pe bicla. Vremea a fost foarte OK, cu exceptia vantului puternic, cum am mai spus si mai inainte, dar asta chiar nu a fost un impediment.

Am observat ca de la an la an organizarea a fost din ce in ce mai buna, iar anul asta pot spune ca – cu mici exceptii – s-a apropiat foarte mult de nota 10. Mi-au placut punctele de realimentare cu dusurile lor, cu abundenta de alimente si apa, mi-a placut atitudinea voluntarilor care au ajutat, mi-a placut ca s-a filmat din elicopter, ca au fost zeci de fotografi pe tot traseul. Ce nu mi-a placut, si asta nu e doar parerea mea, a fost “MC-ul” cu glumele lui (din nou) rasuflate si cu atitudinea de “mistocar” care nu se potrivea deloc cu misiunea lui.

Am ajuns la final cam in 3 ore si 50 de minute, mult mai greu decat in anii trecuti, dar am fost multumit. Pe ultimul tronson (cam 10km) simteam cum ma “tin” muschii si cum eram aproape de niste crampe, ca sa nu mai zic ca aproape ca nu-mi mai simteam degetele de la maini din cauza amortelii. Pe final n-am fortat, in schimb a fost un tip mai viteaz in spatele meu care se auzea cum dadea de zor la pedale si care, pe ultimii 10 metri a vrut sa fie erou si a ridicat mainile de bucurie, moment in care a muscat din mixul de asfalt cu iarba si cu pietris.

Ca o concluzie, o sa spun ca mi-a placut mult si editia din anul asta, desi sunt de parere ca 2000 de concurenti sunt deja cam multi. Poate ca ar fi mai bine sa se dea startul treptat, la grupuri de cate 200-250 de oameni, la diferenta de 5 minute. Iar in pachetul de inscriere sa fie si cateva reguli de bun simt, ca se stie ca romanii duc lipsa de asa ceva, iar una din reguli sa fie: nu va opriti la fiecare creanga cazuta din copac, nu mergeti in paralel stand la taclale – pentru asta exista Herastraul, nu ocupati partea din mijloc a drumului daca mergeti ca melcii…. si poate ar mai fi, dar ma opresc.

A doua evadare

Şi pentru că duminică nu aveam ce face, ca de obicei, am vorbit cu un amic, Eugen şi ne-am hotărât să facem o tură pe traseul Primei Evadări. Stabilisem să ne vedem la Arcul de Triumf la 8:40 şi chiar am fost amândoi punctuali, aşa că pe la 8:45 am luat-o la pedale spre Academia de Poliţie, ca apoi să plecăm pe traseu.

Ciulini

În jur de 9:00 am ajuns la startul traseului şi, după ce mi-am reglat puţin frânele pe faţă, am pornit vioi prin pădure. Intrarea pe traseu nu mai e semnalizată, aşa că am intrat în pădure pe unde am crezut noi că era OK, iar dupa aproape 15 minute de mers am dat nas în nas cu o haită de vreo 7-8 câini, nervoşi nevoie mare că le încălcam teritoriul. Am descălecat încetişor şi ne-am făcut că plouă, iar în mai puţin de două minute am scăpat de ei, aşa că am pornit din nou la drum. Deja eram siguri că nu suntem pe drumul cel bun, pentru că nu întâlnisem nici un marcaj din timpul concursului, dar ne-am zis că trebuie să ajungem cumva la “centură” şi de acolo ne descurcăm. După încă vreo 10-15 minute de mers, ne-am trezit pe o cărare plină de marcaje, ceea ce ne-a făcut să devenim optimişti şi să ardem gaz mai mult. Continue reading “A doua evadare”

Doar aşa poţi fi sigur

De când umblu cu bicicleta prin Bucureşti, am schimbat trei lanţuri anti-furt, schimbarea făcând-o doar pentru că mi-am pierdut cheile sau pentru că s-a defectat ceva la ele, dar am citit pe net despre multe cazuri în care anti-furtul nu te ajută cu nimic. Din cauza asta, unii ajung la măsuri disperate, cum e şi cazul unui biciclist care şi-a lăsat bicicleta azi în faţa Facultăţii de Electronică. Asta e măsura pe care a luat-o:

This is what I call securityThis is what I call security

Evadare prin nămol

Şi a venit şi ziua de 9 mai, ziua în care avea loc Prima Evadare, un concurs cross country de mountainbike. Nu se putea să ratez evenimentul, mai ales că am fost prezent şi anul trecut. Aşa că dis-de-dimineaţă m-am “înarmat” cu scule, camere de rezervă, apă şi trei batoane “cu energie” şi am plecat spre locul de start, lângă Academia de Poliţie. Acolo m-am întâlnit cu prietenul meu Răzvan, cu care am stat la vorbe până la start. Pe parcursul concursului am mai mers împreună pe unele porţiuni, dar nu prea mult, o să vedeţi şi de ce.

Se ridica biclele

Startul s-a dat la 10:00, aşa cum era stabilit, iar “MC-ul” evadării ne-a anunţat că au fost 1250 de înscrişi, dar din aceştia nu ştiu câţi au luat startul – se va anunţa pe site-ul oficial. Vremea nu era prea prietenoasă la start, dar toată lumea spera că totuşi va fi bine până la final. În prima parte a traseului, prin pădure, ploaia nu ne-a pus probleme prea mari, iar răcoarea ne făcea pe toţi să fim optimişti. Când am ajuns la trecerea peste şoseaua de centură a Bucureştiului, deja se putea observa că ne aşteaptă aventura.

Linia de start

După ce am sărit parapetul de la centură şi am trecut dincolo de ea, ne aştepta iarba umedă. Pe prima parte a fost bine, până am ajuns la porţiunea cu pământ bătătorit. Acolo a început “distracţia”, pentru că ploaia făcuse ca suprafaţa drumului să se transforme în mâzgă, ceea ce ne-a pus ceva probleme, roţile alunecând în voie în toate direcţiile. Dar cel mai urât moment a fost după ce am trecut de o stână, iar drumul – pietruit înainte – devenise ca un şanţ plin de beton proaspăt. Noroiul moale şi lipicios se combina perfect cu pietrele de pe drum, ceea ce a pus mari probleme la deplasare tuturor concurenţilor. Acolo a fost zona în care am văzut cele mai multe abandonuri, majoritatea din cauza schimbătoarelor sau lanţurilor rupte. şi eu m-am oprit de cel puţin trei ori să îmi curăţ de noroi bicicleta, pentru că pur şi simplu nu era nici o posibilitate să mă mai deplasez. La un moment dat am renunţat să mai curăţ aiurea roţile şi furca şi am luat-o la picior până la şosea. Am mers pe jos cam 2km, iar acolo m-am întâlnit şi cu Andrei Vocurek, care avea schimbătorul rupt şi a renunţat la traseu. Tot acolo l-am aşteptat şi eu pe Răzvan, să văd în ce stare e bicicleta lui şi dacă vrea să continuăm. A ajuns cam la 15 minute după mine, timp în care am mestecat la un baton din ăla şi am băut puţină apă, iar apoi mi-am mai curăţat puţin bicla.

Dupa primul noroi

Cu ceva curaj nebun, am plecat în continuare pe traseu, deşi ştiam că mai e de mers destul de mult până la primul punct de alimentare, de la Palatul Ghica. Pe prima parte a acestei secţiuni a fost chiar bine şi au fost porţiuni pe care am mers cu destul de mare viteză, iar în unele situaţii chiar stăteam la taclale cu Răzvan şi mă bucuram că nu am renunţat mai devreme. Dar pe la mijlocul porţiunii a revenit noroiul moale şi lipicios, iar roata mea din faţă se încăpăţâna să se blocheze din ce în ce mai des. Răzvan a luat-o înainte, eu rămânând să mă lupt cu noroiul din ce în ce mai des. Cam trei sferturi din aceasta porţiune de traseu am mers pe lângă bicicletă, iar la un moment dat chiar am întors-o “cu cracii în sus” pentru a-i face igiena completă. După ce am mai mers vreo 1-2km pe jos şi am ajuns la drum mai bun, am urcat înapoi pe ea şi mi-am luat avânt până la palat. Acolo m-am alimentat cu o banană, câteva napolitane şi doua bucăţele de glucoză, iar două sticle de apă m-au ajutat să curăţ mai bine bicla la pinioane şi la schimbător, care arăta groaznic.

După palat a urmat porţiunea mişto care mi-a plăcut şi anul trecut, doar că anul ăsta nu am avut curajul să mă dau pe biclă în panta abrupta, pentru că mai mult ca sigur mi-aş fi pierdut 2-3 dinţi, având în vedere că frânele nu mă prea ţineau. Chiar acolo, în curbă, stăteau doi tipi care asistau la cursă şi pe care i-am întrebat câţi biciclişti au văzut căzând. Răspunsul nu m-a surprins deloc: “cam 90% din cei care trec au căzut”. Restul cursei a fost mult mai ok, chiar cu porţiuni uscate prin unele locuri, ceea ce a făcut ca bicicleta să se cureţe destul de bine. Până la al doilea punct de alimentare nu am mai avut probleme deloc şi am reuşit să schimb câteva cuvinte cu cei pe lângă care treceam.

Ultimul punct de alimentare

Şi ca să fie totul cum trebuie, după ce m-am alimentat a doua oară şi mi-am mai curăţat puţin lanţul si mecanismele, la nici 200m de acel punct am căzut într-o râpă. Drumul era în pantă şi era şi înclinat, iar noroiul a fost tot ce-a trebuit pentru ca eu să pot aluneca şi să cad pe marginea râpei cam 5m. M-am adunat de pe jos după ce am ieşit cu greu de sub bicicletă şi am urcat înapoi pe drum. Când să plec, surpriză, bicla scotea niste sunete ciudate atunci când pedalam. Am întors-o din nou şi m-am uitat să văd ce are: în căzătură, lanţul se mutase de pe foaia mijlocie pe cea mică, iar cum schimbătorul nu prea mă ajuta, a trebuit sa mut lanţul pe foaia potrivită cu mâna. După toata povestea asta, am luat-o din nou prin pădure şi mi-am continuat drumul. Deşi au fost porţiuni destul de nasoale, n-am mai avut probleme până la final. Au fost chiar câteva bucăţi de drum interesante, cu curbe în coborâre şi cu câteva deluşoare pe care mergeam ca pe valuri. O bună parte din porţiunea asta am mers singur, iar spre final m-am întâlnit cu Eugen, un cunoscut, cu care am ajuns până la final.

I love my bike!!!

Pe ultima parte a traseului, cam 2km, am mers in viteză şi chiar îmi pornisem camera să filmez finalul, însă la sfârşit am observat că nu am filmat nimic, pentru că nu aveam memorie destulă. La final am fost primit cu aplauze, aşa cum au fost primiţi toţi concurenţii, mi-am luat tricoul de participant şi m-am retras la o vorbă cu Răzvan, care ajunsese cu 20-30 de minute înaintea mea. Apoi n-am mai stat să ascultăm tragerea la tombolă şi ne-am deplasat spre o spălătorie auto, unde ne-am curăţat bicicletele (chiar şi de păcate), şi apoi spre casă. De la spălătorie m-a luat un tip (Bogdan) care avea doi suporţi pentru biciclete în plus pe maşină. Cu ocazia asta îi mulţumesc mult din nou.

Prima evadare 2010 s-a dovedit a fi un eveniment mult mai bine organizat decât anul trecut, doar vremea fiind un obstacol. Însă chiar şi în condiţiile astea, a fost o experienţă foarte plăcută şi interesantă. Să vedem ce-o fi la anul…