Skip to content

Despre afaceri şi înmormântări

Săptămâna trecută mi-a murit bunica de pe mamă, ultima mea bunică. Până să ajung la subiectul acestui text o să fac o mică prefaţă a situaţiei, pentru a înţelege mai bine ce şi cum. Bunică-mea a fost diagnosticată cu “Alzheimer” acum aproape doi ani. La început nu a fost prea nasol, iar maică-mea se ducea cam de 2-3 ori pe săptămână la ea. După o perioadă, când a început să se agraveze treaba şi bunică-mea nu mai ştia cum să se îmbrace şi uitase cum să ajungă la baie, maică-mea s-a mutat la ea pentru a o avea mai aproape şi a se ocupa mai bine de ea. A venit apoi un accident: bunică-mea a căzut în drum spre baie, în timp ce maică-mea era la muncă, şi şi-a rupt femurul drept şi s-a lovit la cap. După operaţie (tijă la picior), maică-mea a luat-o pe bunica la ea şi s-a lăsat de muncă. A sperat că va putea primi ajutorul ăla pentru însoţitor al unei persoane cu handicap, dar cum la noi birocraţia e în floare nu a reuşit să rezolve nimic. Singurul ajutor material l-a primit şi încă îl primeşte de la mine. Am scris astea ca să vă daţi seama în ce situaţie materială “de excepţie” se află ai mei.

Acum să trecem la chestiile despre care vreau să povestesc. Bunica-mea a murit marţi dimineaţă, pe 24 mai. Imediat maică-mea a mers la cimitir să vorbească cu un preot şi să vadă care e situaţia cu ţinerea decedatului în capela bisericii. L-a găsit acolo pe un vecin de-al ei, care se ocupă cu afacerile bisericii. Acesta i-a expus condiţiile în care poate să o aducă pe bunica-mea acolo: trebuie să fie îmbălsămată, iar toată treaba costă 230 de lei – fără explicaţii. Maică-mea a chemat un tip de la morga spitalului din Vaslui pentru a face treaba cu îmbălsămarea, iar acesta i-a cerut 500 de lei, moment în care a rămas blocată, pentru că administratorul (cimitirului – aşa îi voi spune pe tot parcursul textului) îi spusese că o va costa 200 de lei. După ceva parlamentări şi negocieri, s-a ajuns la suma de 300 de lei, iar omul şi-a făcut treaba. La vreo 10-15 minute după asta maică-mea a plecat cu treburi prin oraş, ca la ieşirea din scară să-l întâlnească pe “imbalsamator” care vorbea la telefon: “Da, domnu’ administrator, s-a rezolvat la doamna Adam, puteţi să o preluaţi pe bătrână. Da, normal că trec pe la dumneavoastră să rezolvăm…” – deci deja din suma respectivă o parte ajungea în buzunarul administratorului.

Marţi seară am ajuns şi eu acasă şi am aflat povestea cu imbalsamatul, iar maică-mea m-a pus la punct cu tot ce trebuia făcut a doua zi. Miercuri am cumpărat sicriul şi am dus-o pe bunica la capela bisericii, în cimitirul din Vaslui. Până atunci maica-mea alergase peste tot să facă actele necesare şi să dea comenzi de pomene – după cum se procedează în tradiţia ortodoxă. La capela din cimitir se mai afla o persoană decedată – tot o femeie – şi cei din familie au stat pe acolo toată ziua. Spre seară a venit şi maică-mea pe acolo, după ce terminase treaba pe acasă. Din vorbă în vorbă, discutând cu cei din familia “de alături”, a aflat că ei plăteau bisericii pentru 4 zile de “cazare” 250 de lei, pe când noi trebuia să plătim pentru 24 de ore 230 de lei. În momentul în care administratorul s-a prezentat “la locul faptei” maică-mea i-a cerut foarte frumos şi cu bun simţ să-i explice ce şi cum plătim, că voia să înţeleagă de ce plăteam suma respectivă şi unde era diferenţă faţă de cealaltă familie. Răspunsul administratorului a venit pe un ton nu prea paşnic, acesta fiind iritat la culme. În timp ce făcea spume la gură şi îi explică mamei că el de fapt o ajută, a bălmăjit ceva despre “100 de lei pentru aici – cazarea, 60 de lei lumânările, 25 de lei tras clopotul şi restul pentru curăţenie în biserică”. Întrebat fiind dacă vom primi vreo chitanţă, tipul ne-a spus că vom primi o chitanţă de maxim 100 de lei, pentru cazare, pentru că “pentru restul n-am cum să fac chitanţă. Cum să fac chitanţă pentru lumânări sau pentru tras clopotul?” După momentele astea, maică-mea a plecat de acolo puţin nervoasă. Eu cu soră-mea am rămas acolo, în capelă.

După vreo 5 minute după ce a plecat maică-mea, administratorul s-a întors nervos şi i-a întrebat pe cei de alături de ce au început să discute preţurile cu noi, că doar el nu are chef de scandal, bla bla, iar la un moment dat spune: “că să ştiţi şi dumneavoastră, diferenţa este la curentul electric pe care îl consumaţi în capelă… iar dacă lor nu le convine, poate bărbosul ăla (eu – n.a.) să şi-o ia pe bunică-sa la Bucureşti şi s-o îngroape acolo!”. Atât mi-a trebuit. Dobitocul nu observase că eu sunt acolo. M-am dus la el şi am început un dialog la modul politicos, care s-a transformat foarte repede în ceartă. Din memorie, totul s-a desfăşurat cam aşa:
Eu: nu vă supăraţi, domnu’ administrator, dar ce are a face că eu sunt bărbos şi lucrez în Bucureşti? Maică-mea a cerut, ca orice om normal, o explicaţie pentru banii pe care îi va cheltui… Bătrâna asta – şi arăt spre bunică-mea – avea pensie 3 milioane pe lună, iar dumneavoastră ne cereţi 230 de lei pentru chestia asta. Să ştiţi că nu cresc banii la noi în casă şi nici nu-i facem cu ciocanul.
El: nu contează ce pensie avea! Preţul e la fel pentru toată lumea şi nu se negociază!
Eu: am înţeles, dar aveţi afişată undeva o listă cu preţurile? Şi dacă da, atunci de ce nu puteţi face chitanţă pentru ele?
El (pe un ton din ce în ce mai nervos): mă, tu n-auzi? Dacă nu-ţi convine, ia-ţi-o pe bunica-ta acasă sau du-o în Bucureşti şi gata!
Eu (încă politicos): eu nu am venit aici să mă cert, mai ales când în cameră asta sunt două persoane decedate, iar familiile lor nu au nevoie de aşa ceva. Dacă vreţi discutăm afară.
El (răcnind): eu nu sunt aici să dau explicaţii!!! Ai înţeles?
Eu (ieşind afară): după ce că nu dai explicaţii mai eşti şi nesimţit!
El: mă, nesimţitule, tu vii din Bucureşti aici să faci pe şmecherul? Ai cu mâinile buzunare – vânturat pe aici acum îmi ceri ?
Eu: dobitocule, de ce tot ma iei cu Bucureştiul ala? Eşti invidios? Eu sunt născut si am crescut in Vaslui si vin aici destul de des, aşa ca nu vad care e problema faptului ca lucrez in Bucureşti! Apoi lucrez acolo de şapte ani si nu-mi permit nici sa am o masina ca a ta!!!
El (răcnind): pe masina am credit, nesimţitule, aşa sa ştii!!!
Eu: Asta n-o crezi nici tu. Masina o ai din banii pe care ii faci ilegal cu cimitirul. Noi n-am cerut decât chitanta pe serviciile pe care le faceţi, pentru ca ne trebuie la Casa de pensii pentru a primi ajutorul de la stat pentru înmormântare, nimic mai mult!
El: Păi şi eu pe ce să vă dau chitanţă? Pe lumânări nu am cum, pe clopot nu am cum, pe gropari nu am cum, că nu-s angajaţi!
Eu: Aha, acum aduci aminte şi de gropari. Păi dacă nu-s angajaţii nimănui, de ce ne ceri tu bani pentru ei?? Cumva îţi revine şi ţie o parte din bani?
El: dacă nu-ţi convine, du-te şi vorbeşte tu cu ei şi gata. Am încheiat subiectul!
Eu: bine, şi de-acum încolo nu mai am nici o treabă cu tine. Mâine vreau chitanţă!

Am plecat nervos de acolo şi m-am dus direct acasă sa mă calmez. A doua zi dimineaţă am plecat direct la cimitir să discut cu groparii şi cu administratorul cimitirului din partea primăriei. Cu groparii am rezolvat-o repede: ei primeau de la tip 200 de lei, iar el îmi ceruse 400 de lei. Au rămas şi ei surprinşi că un cretin care nu face nimic toată ziua câştigă cât ei patru la un loc, ei având de muncit câteva ore bune la săpat. Apoi am mers la tipul de la primărie şi i-am povestit toată treaba cu cearta de cu o seară în urmă, la care el a ridicat din umeri şi mi-a dat replica deja devenită standard: “Eu nu pot face nimic. Capela aparţine de biserică, nu de primărie, iar noi încă nu am pus la punct o echipă de gropari. Ştim că ăla face tot felul de afaceri, dar nu putem face nimic încă.” După toată faza asta m-am dus înapoi la capelă, acolo unde erau cei din familia “de alături”, care mi-au relatat că după ce plecasem eu cu o seară înainte, au avut şi ei o discuţie cu administratorul pe tema chitanţelor şi banilor cheltuiţi, discuţie care s-a transformat foarte repede într-o ceartă în toată regula – nici nu m-a mirat. Apoi a venit o doamnă şi ne-a spus că ei vor plăti tipului doar lumânările, pe care vor lua chitanţă, iar restul vor plăti direct la preot.

Apoi totul a decurs cum trebuia: înmormântarea a fost OK. Preotul care a ţinut slujba nu a vrut să primească bani de la maică-mea (deşi până la urmă i-a luat), iar preotul care e şeful direct al administratorului a făcut feţe-feţe când discuţia a avut loc în prezenţa lui. Am răsuflat uşurat după ce totul s-a terminat, dar am rămas cu un gust amar după toată faza cu şmecherul ăla. Asta ca să vedeţi – dacă nu ştiaţi deja – unde s-a ajuns în ţara asta: până şi când ai necazuri toţi din jur încearcă să profite de tine în modul cel mai murdar, iar printre cei mai hoţi sunt chiar cei care ar trebui să te ajute. Nici nu cred că mai trebuie să vă spun că preoţii din Vaslui, ca mai toţi din ţara asta, au ditamai vilele şi conduc numai maşini scumpe. Sper să ajungă povestea asta şi la urechile şi ochii celor care ar trebui să ia măsuri, deşi sunt slabe şanse sau măcar poate vreun ziar local va prelua câteva chestii de aici şi “domnul administrator” nu va mai pupa spăgi şi bani de la alţi oameni.

Postat pe 30 May 2011 § Opinii ‡ Comentarii (3) ° Taguri: , ,

Cea mai oribilă imagine

…pe care am văzut-o în viaţa mea a fost imaginea de azi, când mă întorceam cu câinele de la plimbarea de dimineaţă.

Eram pe bd. Banu Manta, în drum spre casă. La un moment dat lângă gardul de la marginea trotuarului văd un organ de animal: era albicios, am presupus că e un rinichi şi mă gândesc “ia uite, nu doar la mine la bloc aruncă babele oase şi capete de peşte”…. Însă după 15-20m am avut oroarea să văd de unde era organul respectiv: între maşini zăcea un cadavru de câine despicat în două! Nu-mi venea să cred ce văd, parcă era făcut pentru ora de anatomie: intestinele atârnau din el, organele pe jos, tăiate, totul într-o baltă de sânge!

Nici nu ştiu ce să cred, dar mi-e milă de animalul – că om nu-l pot numi – care a făcut asta…

Postat pe 20 April 2011 § Civism § Opinii ‡ Comentarii (0) ° Taguri:

Un sfert de secol de Sick Of It All

Poate nu va vine sa credeti, dar o trupa de hardcore (new york hardcore), Sick Of It All, a implinit anul acesta 25 de ani. Nu e o chestie prea usoara, mai ales daca avem in vedere ca au avut doar o singura schimbare de componenta de-a lungul timpului… Si bineinteles ca nu puteam rata ocazia sa-i vad a treia oara, chiar daca n-au venit in Bucuresti. De cum am aflat ca o sa fie concert in Sofia nici nu m-am gandit la altceva decat la faptul ca o sa ajung sa-i vad din nou. Dar nu lungesc povestea; dupa cateva peripetii prin Sofia, am ajuns seara in jur de 20:45 in sala unde se tinea concertul. Afara, pe o terasa, era foarte multa lume – sau cel putin asa mi s-a parut cand am ajuns. Am intrat in sala nerabdatori – eu si Sorin – cu gandul la berea ce urma sa ne opreasca setea, numai ca primul stop a fost la standul cu “marfa”, unde am facut un scan la toate produsele si ne-am gandit cam ce ne-am putea lua. Apoi am avut un mic soc cu berea. Aveau doar Tuborg la 0,33 si costa 3 leva (6 lei)! Am strambat putin din nas, dar ne-am obisnuit cu ideea si am desfacut primele doua beri.

Despre trupe de deschidere nu stiam nimic. Pe net, peste tot unde era scris despre concert, nu aparea nici o alta trupa, iar in Sofia am vazut pe strada la un moment dat un afis miiic pe care erau trecute doua trupe din Croatia. Dupa ce am ajuns in sala si am inceput sa ne bem berile a urcat pe scena una din trupele anuntate pe acel poster mic: Deafness By Noise. Cantau un hardcore melodic, iar vocalul s-a agitat rau pe scena, in multe ocazii avand miscari de Axl Rose. Mi s-a parut un hardcore generic, nimic iesit din comun, iar pana la urma trupa a facut publicul sa se miste cat de cat si sa intre in atmosfera. Sorin a observat – destul de bine – ca trupa incerca oarecum sa copieze Sick Of It All, dar mie mi s-a parut ca fac asta doar pe anumite piese. Nu tin minte exact cat au cantat, stiu doar ca voiam sa treaca mai repede timpul si sa ajungem la momentul important al serii. Numai ca noi ne asteptam sa mai cante o trupa inainte de Sick Of It All, dar dupa ce au coborat croatii de pe scena am vazut ca pe scena a aparut logoul new yorkezilor.

Dupa ceva pregatire pe scena, dupa clasicul intro, pe scena au aparut Lou, Pete, Craig si Armand si au inceput in forta – in stilul SOIA cel mai pur – cu Good Lookin’ Out. Inca de la inceput am stat in pit si m-am agitat cat de mult am putut, desi eram rupt de oboseala dupa plimbarile prin capitala bulgara. Au cantat piese noi – Death Or Jail, The Divide, Uprising Nation, Machete, dar si o multime de piese “clasice” – Built To Last, America, Clobberin’ Time, Step Down, Busted, Injustice System, District, Friends Like You si multe altele. Showul a fost total si pe scena si in public. Cel putin o data la 5 secunde cineva sarea de pe scena si era prins de cei de jos. Am reusit si eu sa urc la piesa America si sa sar pentru un stage dive de care imi era cam dor. Cei din fata, majoritatea, stiau versurile pe de rost la aproape toate piesele. De cateva ori m-am luat cu cate un bulgar de umeri si cantam impreuna, iar de doua ori am ajuns in fata si mi-a intins Lou microfonul – ce, puteam sa-l refuz? De atata energie si voie buna ce era in fata – si din cauza ca pe jos cimentul era din ala alunecos, iar berile cursesea cu siguranta – nu prea iesea nici un circle pit. Abia se pornea miscarea si in cateva secunde erau pe jos 10-15 oameni, care apoi erau trasi inapoi de restul publicului. Multi din cei din fata se dezbracasera la bustul gol, iar eu eram ud din cap pana in picioare – simteam cum imi curge transpiratia in jos pe picioare pana la sosete.

Ca la orice concert Sick Of It All, s-au intamplat si faze comice. Pe tot parcursul concertului o tipa beata moarta s-a tot suit pe scena si se lipea de Lou, incat acesta ajunsese sa fuga de ea. Intr-unul din momente, tipa statea abia tinandu-se pe picioare la marginea scenei, moment in care Lou a venit din spate si i-a facut vant in public. Apoi, pe la mijlocul concertului, a urcat un tip si i-a cerut vocalului ceva, iar acesta l-a intrebat daca e sigur, dupa care a facut anuntul “noi nu cantam decat piese Sick Of It All. La toate concertele, publicul ne cere sa cantam cate o piesa si destul de des ni se intampla sa ni se ceara, asa cum face baiatul asta, sa cantam piese de la alte trupe. Ne pare rau, dar noi nu facem asa ceva….” si apoi i-a oferit un “ajutor” bulgarului care urcase si s-a facut de cacao. O alta faza misto a fost la un moment dat, cand pe scena a aparut o pereche de pantaloni. Vocalul a inceput sa rada si a spus ca nu li s-a mai intamplat sa vada asa ceva si il ruga pe cel care si-a aruncat nadragii sa vina sa si-i ia. La faza asta bassistul – Craig – a venit la microfon si a zis ca el presupune ca e un obicei bulgaresc, moment in care restul trupei s-a departat de el, Lou spunand “nu noi am zis asta, e doar parerea lui Craig!”.

Dupa o ora si putin Lou a anuntat ca urmeaza ultima piesa, la care publicul a raspuns cu “huiduieli” si cu tipete, numai ca apoi sa faca un targ cu cei prezenti: “vom canta o piesa si apoi, daca voi va simtiti bine si ne aratati asta, vom mai canta o piesa, iar daca si atunci va simtiti bine, poate-poate mai cantam inca o piesa, deci trei in total… dar asta e tot, OK?”. Piesa care a urmat a fost descrisa de vocal in felul urmator: “so, this is a song that goes fast in the beginning and we’d like to see a big circle pit, the biggest for tonight, and then it’s going to be an old-school two-steppin’ hardcore part followed by the heavy part, but not some heavy Hatebreed shit… it will be some good old Black Sabbath heavy shit… are you ready???” si au bagat piesa Machete, pe care – in sfarsit – a iesit un circle pit cum trebuie. Apoi a urmat clasicul wall of death pe piesa Scratch The Surface, moment la care nu puteam sa lipsesc… Si ultima piesa au ales sa fie Us vs. Them, pe care toti cei prezenti au cantat de la cap la coada si au sarit si au dansat si s-au simtit bine… La final toti cei din trupa au venit si au multumit publicului si s-au dus in spatele scenei.

Dar asta nu era sa fie tot, pentru ca publicul nu s-a lasat batut si a strigat timp de 4-5 minute incontinuu “we want more!”, iar trupa s-a lasat cucerita si a venit inapoi pe scena. Cineva din public a strigat ca vrea sa auda o piesa, apoi altcineva alta piesa si tot asa, moment in care Lou a intrebat pe un tip din fata (care tot vocifera) daca poate canta o piesa, iar bulgarul a raspuns ca da, vrea sa cante Rat Pack. L-au urcat sus pe scena si au dat drumul la piesa… Surprinzator, dar tipul a bagat foarte foarte bine, iar cei din trupa au fost pe deplin multumiti de moment. Deja eram terminat de oboseala si am zis ca ma retrag langa Sorin sa vad finalul concertului, dar imediat a venit piesa de final – una din preferatele mele – Sanctuary, piesa pe care am cantat si am sarit si mi-au dat cateva lacrimi, pentru ca m-a facut sa-mi amintesc de Dana…

Sorin, eu si Armand Majidi

La final l-am prins putin pe Armand pentru o poza si l-am intrebat de ce n-au venit si in Romania, iar raspunsul m-a dezamagit total – managerul de turneu le-ar fi spus ca ar intarzia prea mult pentru ca drumurile de la noi sunt proaste (ceea ce nu e un neadevar), dar si el a zis “but we saw that bulgarian roads are no better…”, apoi ne-a multumit ca am venit tocmai din Romania sa-i vedem si ne-am “tras in poza”.

Si cam asta a fost povestea. Inca un concert superb Sick Of It All. I-am prins acum 5 ani prima data, cand sarbatoreau 20 de ani de activitate, acum i-am prins la 25 de ani… Poate n-o sa mai treaca inca 5 ani pana ii vad, dar imi doresc sa ajunga sa cante si la varsta aia, pentru ca acum – cand au toti peste 40 de ani – sunt la fel de energici ca acum 10-15 ani. La multi ani, SOIA!

Article source: http://www.treibetivi.net/2011/04/10/un-sfert-de-secol-de-sick-of-it-all/

Postat pe 10 April 2011 § Muzica ‡ Comentarii (0) ° Taguri: , , , ,

Boom boom boom

Acum câteva luni va povesteam de “drama” mea cu băieţii de la Boom. După ce am renunţat la abonamentul lor, la aproape trei luni am primit un telefon de la ei (cum povestisem şi în articolul original) şi îmi spuseseră că îmi vor trimite factura. Bineînţeles că factura nu a ajuns nici în momentul ăsta nici prin poştă şi nici prin e-mail, iar zilele trecute am primit un SMS de la o firmă de recuperat datorii prin care mă anunţau care e suma de plată şi un număr de telefon prin care să-i contactez. Am ignorat primul SMS şi apoi pe al doilea (pe care l-am primit ieri, 21 martie), iar astăzi m-a sunat un tip de la firma de recuperări. Discuţia cu el a fost civilizată: i-am explicat că cei de la Boom nu mi-au trimis factura şi că ăsta e şi motivul pentru care am renunţat la serviciile lor, iar el m-a sfătuit să plătesc suma xxx ca să nu ajungem în instanţă. După discuţia avută cu el, am mers direct pe site-ul celor de la Boom şi prin formularul de contact le-am trimis următorul mesaj:

Bună ziua,

Am renunţat la serviciile dumneavoastră acum aproape un an, după ce câteva luni la rând m-am rugat (la propriu) de dumneavoastră să-mi trimiteţi facturile să le pot plăti. Când am venit la sediu şi am semnat încheierea contractului, am întrebat dacă mai am ceva de plătit şi am fost informat că voi primi ultima factură prin poştă şi prin e-mail. Acest lucru nu s-a întâmplat, iar eu fiind ocupat cu alte chestii mai importante nu v-am sunat din nou SĂ VĂ ROG să-mi trimiteţi factura, iar acum mă trezesc pe cap cu o firmă de recuperat datorii. Dacă eraţi o firmă competentă aveaţi banii ăia de un an. Ar fi frumos să ajungem în instanţă pentru o sumă infimă şi să ne judecăm şi să ajung să câştig eu daune morale pentru faptul că sunteţi atât de incompetenţi şi indolenţi.

Ce spuneţi?

Voi ce mă sfătuiţi să fac: să plătesc sau să-i las să ajungem în instanţă şi să-mi dovedească că mi-au trimis facturile?

Postat pe 22 March 2011 § Opinii ‡ Comentarii (3) ° Taguri:

De ce tu, Dana?

Stiu ca poate par putin penibil punandu-mi intrebari fara raspuns. Probabil o sa ajung intr-o zi cand o sa pot sa ma gandesc doar la lucrurile frumoase – or fi fost si altfel? nu cred – dintre noi doi, dar pana atunci tot ma gandesc la tine si ma intreb….

De ce a trebuit ca tu sa treci prin cele mai grele lucruri in viata? De ce a trebuit ca tu sa treci prin cele mai mari dureri? Stiu ca nu exista raspuns, dar ma gandesc la cat de greu ti-a fost cand ti-a murit tatal, la cat de greu i-a fost mamei tale sa se tina pe picioare si sa aiba grija de tine si de fratele tau…. Si ma gandesc, inca, la tot prin ce-ai trecut cu zambetul pe fata, fara vreo grimasa de durere. Stau si ma gandesc cata putere ai avut in incercarea de a fi optimista si a continua lupta, cata putere ai avut ca sa ne faci pe noi, cei din jurul tau, sa nu ne facem probleme, sa avem speranta ca vei reusi. Ma gandesc cat de tare ai fost cand noi ne faceam griji, iar tu – stiind ce va urma – zambeai si faceai misto de noi. Ai stiut intotdeauna ce va urma si totusi nu te-ai lasat batuta. Nici macar cele mai negre ganduri nu te-au facut sa te schimbi.

De ce nu m-ai scos la pensie? Tii minte? Tii minte cand ne mai certam si amenintam – in prostia mea de om matur cu minte de copil – ca plec si te las si cand imi raspundeai in zeflemea “Ai impresia ca scapi asa usor de mine? Uite, iti promit ca n-o sa scapi. O sa te scot la pensie si o sa ma asigur ca o sa stau in viata si cu un minut mai mult decat tine, numai ca sa vezi ca nu scapi!!”. Oare stii cat de mult insemnau pentru mine cuvintele astea? Iti dai seama ca asta era o declaratie de iubire incontestabila? Nu stiu daca ai realizat vreodata, dar chiar si cand ma suparam ca prostul si taceam, tacerea aia insemna multe chestii… In mintea mea zburau cuvintele si ideile si nu stiam cum sa le exprim mai bine, dar as vrea sa stii ca niciodata nu am vrut sa “scap” de tine. Niciodata!

De ce nu ai mai ramas sa ne mai dai lectii de viata? Tu stii oare cat de mult ai insemnat pentru noi, toti cei care te-am cunoscut? Oare stiai cat de mult m-ai schimbat si m-ai maturizat? Stiai ca ma simteam ca un pusti de clasa a 9-a pe langa tine si ca mereu invatam cate ceva din viata ta? Oare stiai ca insemnai pentru mine idealul de femeie? Iti dadeai seama ca in fiecare zi deveneai mai “luminoasa” si mai frumoasa si ca tot ce faceai atragea respectul tuturor?

De ce nu ai putut totusi sa lasi la o parte pe cei din jur si sa te vezi si pe tine?

Atatea intrebari si nici un raspuns… Atatea lucruri ramase in urma care ne vor aminti de tine… Atatea ganduri cu si despre tine…

Si totusi, de ce te intreb pe tine toate astea, ca doar tu ai plecat? Ai plecat, dar totusi esti aici. Si poate ca esti aici mai mult decat inainte. Esti in amintirile noastre, in imaginile noastre memorate cu Dana, cea care nu a renuntat la lupta nici o secunda!

O sa te iubesc mereu, Dana!

Postat pe 15 March 2011 § Dana ‡ Comments Off °