Că tot am trecut prin iarna asta, iar zilele trecute povesteam cu un coleg faze din timpul copilăriei, am zis să împart experienţele mele şi cu alţii…
Pe când eram eu puştan, până pe la 11-12 ani, iernile ca cea de anul ăsta erau ceva normal. Eram în culmea fericirii când mă uitam de la geam şi vedeam zăpada crescând centimetru cu centimetru. Mersul la şcoală era o bucurie. Ne bulgăream până ajungeam în clasă uzi leoarcă şi apoi ne înfierbântam şi eram roşii în obraji.
Tot din vremurile alea am şi amintiri mai puţin plăcute, posibile datorită măreţului regim comunist. Iarna venea automat cu frig, iar căldura în calorifere cam lipsea. Florile de gheaţă erau nelipsite la geamuri. Aşa se face că majoritatea familiilor aveau sobe în casă. Cei mai bănoşi aveau sobe de teracotă, cei mai puţin avuţi aveau sobe de fontă cumpărate de prin magazine din lanţul “Gospodarul”. Bineînţeles că erau şi foarte mulţi care nu-şi puteau permite nici un fel de sobă. Noi – familia mea – eram în a doua categorie, cu sobă de fontă. O pusese taică-meu în camera noastră, a copiilor, şi lăsam toate uşile deschise în casă – înafară de cea de la sufragerie, unde era ca în peşteră – să se încălzească. Când era chiar foarte frig, ne adunam cu toţii şi dormeam în aceeaşi cameră, cu câte două plapume peste noi şi înghesuiţi în acelaşi pat. Dimineaţa era coşmar să te speli pe dinţi şi pe faţă, dar de cele mai multe ori ne descurcam cu apa pusă în sticle de lapte lângă sobă. Ştiu că de multe ori ramâneam fără lemne sau cărbuni, şi alea luate “pe sub mână” prin diverse pile, iar atunci trebuia să rezistăm cum puteam. De obicei stăteam cât mai mult prin bucătărie, că era spaţiul mai mic si se încălzea mai repede. Acolo mâncam, acolo ne făceam temele, acolo se discuta “politica” şi încercam să trecem mai departe peste probleme.
Sobele veneau şi ele cu problemele lor. Trebuia să ai grijă sa ia aer cât mai bine, ca să ardă focul cum trebuie. Pentru asta, aproape în fiecare seară, taică-meu ieşea pe geam şi îndrepta burlanul in poziţia cea mai bună. Apoi era problema cand se înfundau coturile burlanului şi trebuiau curăţate. Îmi pare rău că nu am nişte poze din perioada aia, dar îmi amintesc destul de bine cum arătau blocurile cu burlanele ieşind pe la geamuri aproape la fiecare apartament. Se asortau perfect cu zecile de antene de pe blocuri, cu care prindeam doar TVR-ul.
Lipsa de căldură se completa foarte frumos şi cu lipsa de apă caldă. Maică-mea punea câte un cazan de apă pe sobă şi, când era gata, ne spălam pe rând într-un lighean în camera unde era soba. Era mare tevatură…
Şi dacă asta nu era de ajuns, băieţii buni ne întrerupeau şi curentul electric în fiecare seară pentru câte două ore. Pentru noi, copiii, erau momente destul de plăcute, pentru că de obicei ne apucam şi jucam Scrabble cu părinţii – placa de joc şi piesele erau făcute de taică-meu, în casă, dintr-o placă de plexiglas. Apoi se făcea ora 20:00 şi venea curentul, numai bine să pornim televizorul şi să vedem pe ‘nea Nicu cum se lăuda cu realizările partidului. La televizor, stăteam iar înghesuiţi cu toţii pe canapeaua din sufragerie, înveliţi cu pături şi cu hainele cele mai groase pe noi.
Şi când mă gândesc că încă mai sunt oameni care regretă “epoca de aur”… N-o să înţeleg niciodată chestia asta.
