Din Vaslui

Sunt bucuros si in acelasi timp mandru ca am plecat din orasul natal, Vaslui. Desi acolo am avut si inca mai am o gramada de prieteni buni, oameni cu care am ce discuta in orice moment, nu m-as intoarce in oras nici sa ma traga cineva cu forta.

De ce spun asta? Pentru ca ma ingrozeste, de fiecare data cand ajung “acasa”, sa vad marlania care s-a instaurat peste tot, mentalitatile de oameni medievali, saracia si nemunca. Iar de cativa ani, de cand am caine si am mai ajuns in Vaslui, n-a fost zi sa nu ies cu el pe strada si sa n-am parte de comentarii. Ca sa nu mai spun ca idiotii de consilieri locali, in frunte cu primarul, s-au gandit ca e o idee buna sa interzica accesul celor cu caini/animale de companie fix prin centrul orasului, pe acelasi motiv de cacat cu motivul pentru care initial nu au lasat nici copiii cu biciclete sau role: am facut piata noua, nu calcati pe piatra! Sunt tare curios daca cei de la UE au aflat de jegosii astia, avand in vedere ca mare parte din fondurile pentru renovarea centrului orasului au venit de la ei…

De la ce m-am pornit? Pai azi, ca aproape in fiecare zi, am aruncat o privire pe stirile locale si mi s-a facut greata cand am vazut articolul de azi din Vremea Noua. Dar mai rau de atat mi s-a facut greata de reactia “oamenilor” in comentarii. Si nu neaparat pentru ca sunt iubitor de animale, ci in primul rand pentru ca sunt OM.

Nu cred ca nu sunt metode mai pasnice si mai “umane” de a prinde cainii astia vagabonzi. Nu cred ca metoda cea mai eficienta este sa fie alergati printre masini si calcati de acestea, iar ANIMALELE care ii urmaresc sa urle dupa ei, socandu-i si mai rau decat sunt deja!

Si ma mira reactiile astea “animalice” din partea cetatenilor, mai ales ca-mi amintesc destul de bine ca prin anii ’90 erau multi vasluieni care aveau caini (si de talie mare: boxeri, dobermani, ciobanesti germani) si nu tin minte sa fi fost comentariile si reactiile pe care le vad acum pe strada.

Mi-e rusine ca am ajuns sa-mi fie rusine sa spun ca sunt vasluian, dar asta e situatia. Pentru ca aproape nimeni de acolo nu face nimic sa deschida oamenilor ochii catre lucruri mai bune. Iar putinii care fac cate ceva bun (vezi Open Camp Vaslui) sunt luati la misto si marginalizati.

Ma “distreaza” la culme ca vara, in fiecare weekend, primaria plateste niste cantareti de muzica populara si se consuma curent in parcul Copou pentru aceste “show-uri gratuite”, dar nu se face nimic concret pentru tineret. A, ba da, se fac show-urile alea de campanie electorala si marile “Zile ale Vasluiului” cu concerte cu tot felul de pitipoance la moda, unde vasluianul isi umple burta cu mici si bere ieftina! Halal cultura!

Sper ca intr-o zi bunul simt sa invinga, totusi, si sa pot iesi la plimbare pe strada, cu cainele, si sa nu mai aud vorbe aiurea. Si as mai vrea sa vin o data in Vaslui sa mai vad un festival de rock/metal ca in anii ’90… Sau macar un concert de muzica buna, adevarata, nu idioteniile astea de spalat creiere care se dau pe la radio non-stop!

Ziua revoluţiei

Era o zi de iarnă geroasă, fără zăpadă, o zi de vacanţă plictisitoare, în care ne gândeam doar că urmează să vină Moş Gerilă (deşi noi în familie îi spuneam Crăciun). În jurul orei prânzului eram cu băieţii afară şi dădeam un fotbal scurt între blocuri, ca să ne mai încălzim puţin. Nimic nu prevestea că ceva important urma să se întâmple, deşi unii din noi ştiau anumite chestii auzite din şoaptele părinţilor – “să nu fie vreun microfon de la securitate” – cu câteva zile înainte.

Abia începusem să pasăm mingea de la unii la alţii, că din scară iese într-o fugă Dana, vecina noastră zăpăcită, băieţoasă, fiica ofiţerului de armată din scara noastră. Face câţiva paşi şi ajunge între noi şi, după ce-şi trage puţin sufletul, ţipă în gura mare “Trebuie să vă duceţi ACUM să vă uitaţi la televizor!!! Îl dă lumea jos pe Ceauşescu!!!” În acel moment toţi am avut o reacţie de oameni spălaţi pe creier: ne-am îndreptat spre ea şi câţiva din noi au ţipat la ea “TACI!!! Nu vorbi aşa, că te aude lumea!!!”, însă ea nu s-a dat bătută: “Vă promit că nu mint. Mergeţi acasă şi uitaţi-vă la televizor. Eu mă duc înapoi!”

revolutia din decembrie 1989
Într-o zi de vineri, la prânz, era aproape imposibil să fi fost ceva transmisie TV. Poate doar dacă avea tovarăşul o vizită din partea vreunui alt preşedinte de stat, altfel nu erau şanse. Oricum, am fugit repede pe trepte până la etajul 2 şi am pornit televizorul. Cele câteva zeci de secunde până “se încălzea” şi până apărea imaginea mi s-au părut enorm de lungi. Însă până să apară imaginea am început să aud frânturi de sunete. Auzeam vocea unei mulţimi care striga “Jos Ceauşescu!” Nu-mi venea să cred, era aproape neverosimil. Am aşteptat până a apărut imaginea şi am văzut mii de oameni pe străzile Bucurestiului strigând “Libertate!!! Jos Ceauşescu! Jos Comunismul!” şi cântând “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!!” Pe loc m-a cuprins o euforie pe care n-o mai simţisem până atunci. Eram un copil normal de 12 ani, un copil oarecum tipic pentru perioada respectivă, dar eram conştient că ceva se va schimba brusc în viaţa mea. Continue reading “Ziua revoluţiei”

După dealuri, la Tanacu

După dealuri
După dealuri, regia: Cristian Mungiu
Am fost foarte plăcut surprins să aflu că filmul “După dealuri” al lui Cristian Mungiu va avea premiera la Vaslui. Regizorului i s-a părut normal ca Vasluiul să fie ales pentru acest eveniment, având în vedere că povestea a plecat de aici, din satul Tanacu, de peste dealurile din jurul oraşului. Şi mai mare noroc am avut că m-am aflat acasă chiar în perioada în care a rulat filmul, aşa că n-am pierdut ocazia să mă duc să-l văd. N-o să fac o critică a filmului, pentru că nu mă pricep la asta, dar vreau să fac unele comentarii.

În perioada în care s-a petrecut “cazul de la Tanacu” lucram la unul din cele mai citite ziare vasluiene din acea perioadă, Obiectiv de Vaslui, aşa că ştiu foarte bine despre ce a fost vorba. Cred că nu trebuie să dau detalii despre ce s-a întamplat acolo, s-a scris şi s-a vorbit in presa de la noi foarte mult. Trebuie doar să vă spun că am fost oripilat de metodele medievale la care a fost supusă victima acelui “preot” si acelor “măicuţe”, care şi-au justificat crima spunând că au vrut doar binele sărmanei fete.

Filmul se apropie foarte mult de povestea reală, dar nu atât de mult încât să fie un documentar. Ceea ce s-a întâmplat în realitate depăşeşte cu mult imaginaţia oricui, iar filmul este mai “moale” în a prezenta situaţia de la mânăstire. Pe lângă faptul că povestea e puţin schimbată, filmul transmite un mesaj destul de clar la adresa toleranţei, lucru care nu prea se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română. Din punct de vedere “tehnic” filmul mi s-a părut foarte bine realizat. Mi-a plăcut mult că s-a filmat cât de mult posibil cu lumină naturală, ca totul a fost puţin “dark” si atmosfera s-a apropiat foarte mult de realitate.

Bineînţeles că la premiera filmului a fost prezent şi protopopul Vasluiului, celebrul preot Pârcălabu, unul din miile de preoţi îmbuibaţi şi plini de bani de pe la noi. Şi aşa cum era de aşteptat, a văzut filmul prin ochii unui credincios habotnic, caracterizându-l ca fiind “o mizerie”. Sunt curios dacă el s-a uitat vreodată in “curtea lui”, la mizeria care se întâmplă zi de zi cu biserica lui. Eu i-aş spune să zică mersi că filmul nu a fost mai grafic decât e, că nu au arătat ceea ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. Şi ar trebui ca el şi toată clica de preoţi din România să meargă să vadă filmul ăsta cel puţin de 10 ori, până o să înţeleagă ceea ce a vrut să transmită regizorul, până o să se prindă că totuşi e ceva în neregulă cu ceea ce fac ei.

Însă până cand ceva se va întâmpla, probabil mai avem de aşteptat şi sper că nu va mai fi nevoie de un caz Tanacu pentru asta.

Vasluiul a băgat rep

Cum mai spuneam şi în altă postare, mă bucur enorm când văd că în săracul meu oraş natal se întâmplă chestii de cultură, nu neaparat în sensul clasic al cuvântului. Eram foarte plictisit aseară şi am încercat să dau de ceva prieteni să ieşim la o bere, însă am cam eşuat. Atunci m-am dus acasă şi am intrat pe net, unde am dat peste un bun prieten care din fericire era în Vaslui. Am stabilit să ieşim, iar el mi-a recomandat să mergem în pub-ul Rocambole, pentru că urma să fie un concert cu Grupul de Rezistenţă, despre care nu auzisem. Pe lângă faptul că suna interesant, mai era şi chestia că altceva nu aveam ce face, aşa că am mers acolo.

După o aşteptare de două ore (concertul trebuia să înceapă la 22:00) şi mai multe beri “de încălzire”, au intrat pe scenă Vasluienii de la Cojones Crew (Yehova & co.) care au cântat, cu ceva întreruperi şi probleme, cam 4-5 piese. Mi-a plăcut atmosfera, mi-a plăcut că publicul le ştia versurile şi mi-a plăcut că cei trei de pe scenă au ştiut să facă show. Un moment inedit a fost într-o pauză în care se remediau problemele cu microfonia, atunci când “băiatul în verde” a avut o sesiune de freestyle în care a rimat despre câţiva din cei prezenţi în public, moment apreciat de către toţi. Recitalul băieţilor cu cojones s-a terminat apoi brusc din cauza problemelor cu microfonia.

Razvan, Naigh'ba, K-Gula, eu

La nici 10 minute după ei, au venit şi “bătrânii” din Grupul de Rezistenţă, adică DJ Undoo, K-Gula, Brugner, Naigh’ba şi Stoe Toxxic, care au început tare cu “Bagă rep”, iar apoi au continuat cu clasice de la Delikt şi Da Hood Justice şi o serie de piese din repertoriul lor personal, pe lângă altă serie de piese din perioada Sindicatului RAN-S. Ce să spun? Mi-a plăcut totul. Atmosfera a fost super tare, de multe ori pentru că Naigh’ba mai avea puţin şi sărea în public, de multe ori pentru că ritmul era atât de tare încât pur şi simplu nu puteai măcar să nu dai din cap. K-Gula m-a impresionat cel mai mult prin cursivitatea lui şi prin combinaţiile foarte reuşite de rime. Până la urmă au avut şi ei ceva probleme cu microfonia, dar Naigh’ba i-a băgat în priză pe cei din public şi i-a “combinat” să cânte împreună cu el refrenul de la “Secretul din grădină”. Pe final, pe post de bis, au mai băgat o dată rep, adică au mai cântat “Bagă rep” împreună cu toată lumea din sală, după care totul s-a încheiat.

Pot spune că a fost un concert reuşit, chiar dacă au existat cele câteva probleme tehnice. Încă nu realizez cât de mult mă bucur că la Vaslui se întâmplă chestii din astea. Din păcate, suntem doar cei 1% (cum zice piesa) care se bucură de aşa ceva. Dacă mai multă lume ar fi mai receptivă şi mai cultivată, poate că Vasluiul n-ar mai fi oraşul aproape mort care a ajuns să fie.

Viaţa în frig

Că tot am trecut prin iarna asta, iar zilele trecute povesteam cu un coleg faze din timpul copilăriei, am zis să împart experienţele mele şi cu alţii…

Pe când eram eu puştan, până pe la 11-12 ani, iernile ca cea de anul ăsta erau ceva normal. Eram în culmea fericirii când mă uitam de la geam şi vedeam zăpada crescând centimetru cu centimetru. Mersul la şcoală era o bucurie. Ne bulgăream până ajungeam în clasă uzi leoarcă şi apoi ne înfierbântam şi eram roşii în obraji.

Eu cu sora-mea

Tot din vremurile alea am şi amintiri mai puţin plăcute, posibile datorită măreţului regim comunist. Iarna venea automat cu frig, iar căldura în calorifere cam lipsea. Florile de gheaţă erau nelipsite la geamuri. Aşa se face că majoritatea familiilor aveau sobe în casă. Cei mai bănoşi aveau sobe de teracotă, cei mai puţin avuţi aveau sobe de fontă cumpărate de prin magazine din lanţul “Gospodarul”. Bineînţeles că erau şi foarte mulţi care nu-şi puteau permite nici un fel de sobă. Noi – familia mea – eram în a doua categorie, cu sobă de fontă. O pusese taică-meu în camera noastră, a copiilor, şi lăsam toate uşile deschise în casă – înafară de cea de la sufragerie, unde era ca în peşteră – să se încălzească. Când era chiar foarte frig, ne adunam cu toţii şi dormeam în aceeaşi cameră, cu câte două plapume peste noi şi înghesuiţi în acelaşi pat. Dimineaţa era coşmar să te speli pe dinţi şi pe faţă, dar de cele mai multe ori ne descurcam cu apa pusă în sticle de lapte lângă sobă. Ştiu că de multe ori ramâneam fără lemne sau cărbuni, şi alea luate “pe sub mână” prin diverse pile, iar atunci trebuia să rezistăm cum puteam. De obicei stăteam cât mai mult prin bucătărie, că era spaţiul mai mic si se încălzea mai repede. Acolo mâncam, acolo ne făceam temele, acolo se discuta “politica” şi încercam să trecem mai departe peste probleme.

Sobele veneau şi ele cu problemele lor. Trebuia să ai grijă sa ia aer cât mai bine, ca să ardă focul cum trebuie. Pentru asta, aproape în fiecare seară, taică-meu ieşea pe geam şi îndrepta burlanul in poziţia cea mai bună. Apoi era problema cand se înfundau coturile burlanului şi trebuiau curăţate. Îmi pare rău că nu am nişte poze din perioada aia, dar îmi amintesc destul de bine cum arătau blocurile cu burlanele ieşind pe la geamuri aproape la fiecare apartament. Se asortau perfect cu zecile de antene de pe blocuri, cu care prindeam doar TVR-ul.

Lipsa de căldură se completa foarte frumos şi cu lipsa de apă caldă. Maică-mea punea câte un cazan de apă pe sobă şi, când era gata, ne spălam pe rând într-un lighean în camera unde era soba. Era mare tevatură…

Şi dacă asta nu era de ajuns, băieţii buni ne întrerupeau şi curentul electric în fiecare seară pentru câte două ore. Pentru noi, copiii, erau momente destul de plăcute, pentru că de obicei ne apucam şi jucam Scrabble cu părinţii – placa de joc şi piesele erau făcute de taică-meu, în casă, dintr-o placă de plexiglas. Apoi se făcea ora 20:00 şi venea curentul, numai bine să pornim televizorul şi să vedem pe ‘nea Nicu cum se lăuda cu realizările partidului. La televizor, stăteam iar înghesuiţi cu toţii pe canapeaua din sufragerie, înveliţi cu pături şi cu hainele cele mai groase pe noi.

Şi când mă gândesc că încă mai sunt oameni care regretă “epoca de aur”… N-o să înţeleg niciodată chestia asta.