Calm like a bomb

Că tot am trecut prin iarna asta, iar zilele trecute povesteam cu un coleg faze din timpul copilăriei, am zis să împart experiențele mele și cu alții…

Pe când eram eu puștan, până pe la 11-12 ani, iernile ca cea de anul ăsta erau ceva normal. Eram în culmea fericirii când mă uitam de la geam și vedeam zăpada crescând centimetru cu centimetru. Mersul la școală era o bucurie. Ne bulgăream până ajungeam în clasă uzi leoarcă și apoi ne înfierbântam și eram roșii în obraji.

Tot din vremurile alea am și amintiri mai puțin plăcute, posibile datorită mărețului regim comunist. Iarna venea automat cu frig, iar căldura în calorifere cam lipsea. Florile de gheață erau nelipsite la geamuri. Așa se face că majoritatea familiilor aveau sobe în casă. Cei mai bănoși aveau sobe de teracotă, cei mai puțin avuți aveau sobe de fontă cumpărate de prin magazine din lanțul “Gospodarul”. Bineînțeles că erau și foarte mulți care nu-și puteau permite nici un fel de sobă. Noi – familia mea – eram în a doua categorie, cu sobă de fontă. O pusese taică-meu în camera noastră, a copiilor, și lăsam toate ușile deschise în casă – înafară de cea de la sufragerie, unde era ca în peșteră – să se încălzească. Când era chiar foarte frig, ne adunam cu toții și dormeam în aceeași cameră, cu câte două plapume peste noi și înghesuiți în același pat. Dimineața era coșmar să te speli pe dinți și pe față, dar de cele mai multe ori ne descurcam cu apa pusă în sticle de lapte lângă sobă. Știu că de multe ori ramâneam fără lemne sau cărbuni, și alea luate “pe sub mână” prin diverse pile, iar atunci trebuia să rezistăm cum puteam. De obicei stăteam cât mai mult prin bucătărie, că era spațiul mai mic si se încălzea mai repede. Acolo mâncam, acolo ne făceam temele, acolo se discuta “politica” și încercam să trecem mai departe peste probleme.

Sobele veneau și ele cu problemele lor. Trebuia să ai grijă sa ia aer cât mai bine, ca să ardă focul cum trebuie. Pentru asta, aproape în fiecare seară, taică-meu ieșea pe geam și îndrepta burlanul in poziția cea mai bună. Apoi era problema cand se înfundau coturile burlanului și trebuiau curățate. Îmi pare rău că nu am niște poze din perioada aia, dar îmi amintesc destul de bine cum arătau blocurile cu burlanele ieșind pe la geamuri aproape la fiecare apartament. Se asortau perfect cu zecile de antene de pe blocuri, cu care prindeam doar TVR-ul.

Lipsa de căldură se completa foarte frumos și cu lipsa de apă caldă. Maică-mea punea câte un cazan de apă pe sobă și, când era gata, ne spălam pe rând într-un lighean în camera unde era soba. Era mare tevatură…

Și dacă asta nu era de ajuns, băieții buni ne întrerupeau și curentul electric în fiecare seară pentru câte două ore. Pentru noi, copiii, erau momente destul de plăcute, pentru că de obicei ne apucam și jucam Scrabble cu părinții – placa de joc și piesele erau făcute de taică-meu, în casă, dintr-o placă de plexiglas. Apoi se făcea ora 20:00 și venea curentul, numai bine să pornim televizorul și să vedem pe ‘nea Nicu cum se lăuda cu realizările partidului. La televizor, stăteam iar înghesuiți cu toții pe canapeaua din sufragerie, înveliți cu pături și cu hainele cele mai groase pe noi.

Și când mă gândesc că încă mai sunt oameni care regretă “epoca de aur”… N-o să înțeleg niciodată chestia asta.

De cateva saptamani am tot vazut pe la metrou noile monitoare instalate. Cam de fiecare data vedeam cum booteaza un linux, apoi intra in modul grafic si era afisat un ecran de control.

Azi, insa, am vazut ca au pornit sistemul, care afiseaza cand vin urmatoarele doua trenuri si in ce directie merg…. E si asta un pas inainte.

Am veint de cateva zile sin Norvegia si ma gandeam sa scriu cateva ganduri in legatura cu tot ce am vazut acolo. N-o sa fie prea artistic si nici n-o sa fie vreo ordine in ideile pe care o sa le exprim.

In primul rand, imi doream de multa vreme sa ajung in Norvegia. In Suedia am fost acum doi ani si am stat o zi si am reusit doar sa vad o parte mica din Goteborg. Acum am stat o luna si trei saptamani in Oslo si pot spune ca am vazut multe. Stiam dinainte ca Norvegia e mai mereu in topurile tarilor civilizate si a venitului pe cap de locuitor, deci ma asteptam sa fie bine.

Primul lucru care m-a marcat a fost frumusetea peisajelor cand am venit de la aeroport pana in Oslo. Distanta e de 49km, deci am avut ceva de vazut. Apoi, cand am coborat cu picioarele pe pamant, am dat cu ochii de preturile din magazine. Sunt MARI!! Bine, sunt mari pentru noi, ca pentru ei sunt foarte OK, avand in vedere ca au salarii de 3-4 ori mai mari decat noi.

Am mai vazut multa curatenie. Ne-am mirat – colegii si eu – sa vedem ca nu se pune praful pe masina chiar daca o tii doua zile afara. Iar cand ploua, chiar daca te stropeste masina din fata sau una din lateral, nu ramai cu urme, de parca ai sta intr-o casa unde nu intra praf deloc… e ceva!

Bineinteles ca am fost toti impresionati de calitatea drumurilor si, pentru ca era prima oara cand ajungeam in Oslo, am ramas masca in momentul in care ne-am ratacit si a trebuit sa facem ture prin tunelurile de sub oras pana sa ajungem la drumul care ducea spre hotel. Oamenii astia au gasit o solutie foarte practica la problemele legate de trafic: tunelurile. Poti ajunge dintr-un capat in altul al orasului in maxim 5 minute, oricand. Noi, de la hotel pana la birou mergeam cam jumatate din drum prin tunel. O alta chestie interesanta e ca la ei toate intersectiile sunt cu sens giratoriu, deci mult mai usor de impus niste reguli de bun simt in trafic. Plus ca multa lume incearca sa scape de masina cand merge la birou, bicicleta fiind cel mai intalnit mijloc de transport in oras.

Apropo de drumuri si de circulatie, am vazut o chestie care poate defini civilizatia: mergeam intr-o zi de la birou spre hotel, trafic foarte intens… la un moment dat se aude o sirena in spate, erau pompierii. In secunda 2, toate masinile erau urcate pe borduri si trotuare, iar pe mijlocul strazii se facuse liber. Ce poti sa vrei mai mult? La noi cand o ambulanta se grabeste, nimeni nu se misca mai repede sau face loc. O alta chestie, pe care o vazusem si in Cehia: daca pe semnul de circulatie scrie “maxim 30km/h”, atunci toate masinile merg cu maxim 30km/h. Colegii mei se mirau de chestia asta si mai ales soferul era nervos ca nu poate merge mai repede sa ajungem la destinatie din cauza ca “idiotii astia chiar respecta regulile”.

Apoi, norvegienii nu se uita in stanga sau in dreapta cand sunt la trecerea de pietoni. Pentru ei e sfant faptul ca pietonul are prioritate. La fel si cu transportul in comun, daca esti in apropierea unui autobuz, trebuie sa-l lasi pe el sa-si faca manevrele.

La munca, oricat de grea e o zi, oamenii astia nu sunt stresati. Nu am vazut, cat am stat aici, oameni incruntati, nervosi, frustrati. Toata lumea incearca sa-si faca treaba cat mai bine, dar nu in graba si nu cu “ajutor din spate”. La asta contribuie foarte mult, poate, si faptul ca la birou te simti ca acasa. Am vazut ca toti au poze cu apropiatii, au colectii de toate felurile (sepci, insigne, harti), iar unii – mai batrani – au cate un radio la care asculta muzica si stiri. Apoi, in open-space-uri am vazut masute cu ziare in jurul carora sunt canapele si fotolii. Cat timp astepti pe cineva sau daca e vreo problema si nu poti lucra in biroul tau, te poti duce sa stai pe o canapea si sa citesti ceva interesant in ziar.

Si e si normal sa te simti bine, cand nu ai sefi isterici. E o placere sa stii ca poti sa-ti faci treaba bine fara sa fii presat. Am vazut oameni cu diplome pe care scria “angajat de 30 de ani la Yara” si care, la 60 de ani, nu le dadeai mai mult de 45-50.

Sunt mult prea multe diferente fata de ce se intampla la noi, ca nici n-am timp sa scriu despre toate. Abia am calcat pe taram romanesc si am vazut numai fete incruntate. Ma intreb daca o sa reusesc vreodata sa scap de magnetul asta numit Romania si sa raman agatat prin vreo tara din asta idilica…

Acum ceva vreme, dupa ce am trecut fugar prin Goteborg, mi-as fi dorit sa ajung din nou in Suedia sau in Norvegia. Tarile nordice au fost mereu pentru mine un vis. Nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca o sa am ocazia sa ajung atat de repede inapoi. Acum doua luni am primit un mail de la sefa mea prin care eram intrebat daca vreau sa merg pe un proiect in Oslo. Am ales o perioada care mi se parea mai ok si atat… pentru ca mi se mai oferise ocazia sa plec in Anglia/India si nu s-a intamplat nimic. De data asta, insa, am primit si invitatii la prezentarea proiectului si documentatie, deci era cat se poate de serios. Dar sa nu mai lungesc povestea…

Sunt in Oslo de doua saptamani. Sunt intr-o tara pe care voiam sa o vad de multa vreme. Ce-am gasit aici? Civilizatie, liniste, organizare (inafara de locul de munca). Orasul e plin de biciclisti si de pietoni. Masinile, atat cat se vad, merg linistit si nu aglomereaza strazile. Oslo e plin de tuneluri. Tuneluri pentru strazi si tuneluri pentru autostrazi. Ce-au reusit oamenii astia sa faca aici n-o sa vedem nici in 200 de ani in Romania. Au sapat gauri prin oras pentru a nu avea probleme cu traficul si pentru a-i face pe soferi sa ajunga mult mai repede la destinatie.

Read the rest of this entry »

Haha!!! In sfarsit, se dovedeste ca nu sunt nebun. Nici eu, nici prietenii mei cei mai buni… Se pare ca sunt si oameni care chiar gandesc in tara asta si care chiar isi dau seama de realitate.

Azi am dat din link in link peste un articol din Academia Catavencu care exprima 100% ceea ce gandesc eu despre echipa asta care reprezinta foarte bine poporul roman: steaua bucuresti. Andrei Mantog a descris perfect starea de fapt a suporterilor stelei, a spurcatilor care-s in limba dupa idolul lor oier, Gigi Becali.

Din pacate, oamenii despre care a scris Andrei n-o sa ajunga sa citeasca articolul sau daca o s-o faca o sa-si puna mainile jegoase pe tastaturi si o sa-i trimita o salva de injuraturi cum numai ei stiu sa faca… Sper, totusi, sa prind momentul in care echipa nationala a Romaniei o sa fie selectionata FRF si nu steaua.