Calm like a bomb

Că tot am trecut prin iarna asta, iar zilele trecute povesteam cu un coleg faze din timpul copilăriei, am zis să împart experiențele mele și cu alții…

Pe când eram eu puștan, până pe la 11-12 ani, iernile ca cea de anul ăsta erau ceva normal. Eram în culmea fericirii când mă uitam de la geam și vedeam zăpada crescând centimetru cu centimetru. Mersul la școală era o bucurie. Ne bulgăream până ajungeam în clasă uzi leoarcă și apoi ne înfierbântam și eram roșii în obraji.

Tot din vremurile alea am și amintiri mai puțin plăcute, posibile datorită mărețului regim comunist. Iarna venea automat cu frig, iar căldura în calorifere cam lipsea. Florile de gheață erau nelipsite la geamuri. Așa se face că majoritatea familiilor aveau sobe în casă. Cei mai bănoși aveau sobe de teracotă, cei mai puțin avuți aveau sobe de fontă cumpărate de prin magazine din lanțul “Gospodarul”. Bineînțeles că erau și foarte mulți care nu-și puteau permite nici un fel de sobă. Noi – familia mea – eram în a doua categorie, cu sobă de fontă. O pusese taică-meu în camera noastră, a copiilor, și lăsam toate ușile deschise în casă – înafară de cea de la sufragerie, unde era ca în peșteră – să se încălzească. Când era chiar foarte frig, ne adunam cu toții și dormeam în aceeași cameră, cu câte două plapume peste noi și înghesuiți în același pat. Dimineața era coșmar să te speli pe dinți și pe față, dar de cele mai multe ori ne descurcam cu apa pusă în sticle de lapte lângă sobă. Știu că de multe ori ramâneam fără lemne sau cărbuni, și alea luate “pe sub mână” prin diverse pile, iar atunci trebuia să rezistăm cum puteam. De obicei stăteam cât mai mult prin bucătărie, că era spațiul mai mic si se încălzea mai repede. Acolo mâncam, acolo ne făceam temele, acolo se discuta “politica” și încercam să trecem mai departe peste probleme.

Sobele veneau și ele cu problemele lor. Trebuia să ai grijă sa ia aer cât mai bine, ca să ardă focul cum trebuie. Pentru asta, aproape în fiecare seară, taică-meu ieșea pe geam și îndrepta burlanul in poziția cea mai bună. Apoi era problema cand se înfundau coturile burlanului și trebuiau curățate. Îmi pare rău că nu am niște poze din perioada aia, dar îmi amintesc destul de bine cum arătau blocurile cu burlanele ieșind pe la geamuri aproape la fiecare apartament. Se asortau perfect cu zecile de antene de pe blocuri, cu care prindeam doar TVR-ul.

Lipsa de căldură se completa foarte frumos și cu lipsa de apă caldă. Maică-mea punea câte un cazan de apă pe sobă și, când era gata, ne spălam pe rând într-un lighean în camera unde era soba. Era mare tevatură…

Și dacă asta nu era de ajuns, băieții buni ne întrerupeau și curentul electric în fiecare seară pentru câte două ore. Pentru noi, copiii, erau momente destul de plăcute, pentru că de obicei ne apucam și jucam Scrabble cu părinții – placa de joc și piesele erau făcute de taică-meu, în casă, dintr-o placă de plexiglas. Apoi se făcea ora 20:00 și venea curentul, numai bine să pornim televizorul și să vedem pe ‘nea Nicu cum se lăuda cu realizările partidului. La televizor, stăteam iar înghesuiți cu toții pe canapeaua din sufragerie, înveliți cu pături și cu hainele cele mai groase pe noi.

Și când mă gândesc că încă mai sunt oameni care regretă “epoca de aur”… N-o să înțeleg niciodată chestia asta.

Am ajuns să văd și ziua asta în București, ziua în care oamenii nu pot merge pe trotuare, iar circulația cu mașina riscă să devină plutit cu barca.

Dar să o iau de la început. Marea deszăpezire a fost de fapt, ca de obicei, o treabă facută ca să fie facută. Adică nu înțeleg cum se poate numi deszăpezire datul zăpezii pe marginea străzii sau pe trotuar. Munții de zăpadă astfel creați sunt acum un coșmar pentru toată lumea: pe trotuare abia dacă ai spațiu 30 cm să poți păși. De acasă până la muncă am făcut câteva scheme de acrobație cum n-am mai făcut de când aveam 10 ani. A trebuit să traversez două intersecții chiar prin mijlocul lor, pentru că pe unde sunt trecerile de pietoni e acum câte o baltă imensă.

Apoi, șoferii nu au altă variantă decât să treacă prin acele bălți imense care s-au creat, așa că dacă ești prin apropiere, cu siguranță ai parte de o spălătură involuntară pe picioare. Am mai văzut și șoferi care se chinuiau pe străduțe mici să urmeze tranșeele făcute în timp prin zăpadă. Unii, cu mașinile mai mari, reușesc destul de ușor, dar e comic să vezi câte un golf cum se mișcă dezordonat, fără ca șoferul să poată controla cutia de tablă în care se deplasează.

Și mai e o chestie frumoasă pe care am văzut-o chiar când să ajung la birou: pe lângă tomberoanele de gunoi s-au format mormane de mizerie, pentru că băieții care se ocupă cu curățenia nu au mai trecut sa curețe, iar oamenii nu mai ajung, din cauza zăpezii, să poată arunca gunoiul unde trebuie.

Așa că hai să dăm mână cu mână și să-i înjurăm pe toți ăia pe care i-ați votat!

Azi am fost în pauza de masă într-unul din mall-urile din apropiere. La 5 minute după ce am terminat şi mă îndreptam spre birou, mă sună cineva cu un număr necunoscut. Răspund şi urmează dialogul:

El: Bună ziua, am venit cu comanda.
Eu: Ce comandă?
El: De la (un nume) Pizza…
Eu, foarte nedumerit: Păi n-am făcut nici o comandă azi…
El: …păi nu sunteţi Radu Adam?
Eu: Ba da, dar nu am făcut comandă azi. Ieri am făcut şi am şi primit-o…
El: Nu se poate. Eu am venit cu comanda…
Eu: Cred că e o neînţelegere. Colegii dumneavoastră de la firmă au greşit… Ce aveţi pe comandă?
El: Păi e pizza (una), pizza (alta), salata (aia), salata (cealalta), cartofi cutare…
Eu: Exact. Asta e comanda pe care am dat-o ieri online. Sigur a greşit cineva la voi…
El: E imposibil… O să sun să întreb şi revin

Peste 5 minute mă sună: “Da, greşeala e la noi. Comanda era de ieri. Îmi cer scuze…”

Şi cică s-au modernizat, poţi face comandă online. Se pare că tot cu sunatul la telefon e mai bine. Nu de alta, dar nu mai pierd ei materiale pentru făcut mâncarea şi nici benzina nu o mai consumă…

Am ajuns în seara asta la concluzia că deasupra apartamentului meu stă familia Hitchcock. Cum? Simplu. Stau şi eu liniştit ca omul în casă şi deodată aud nişte sunete ciudate dinspre hol/baie, ceva în genul unor obiecte de lemn târâte pe pardoseală. Ştiam că nu e de la mine, dar instinctul ăsta fricos al omului m-a pus să mă duc să văd ce se întamplă. În continuare, din baie se auzeau nişte ciocănituri…. intru în baie, nimic, bineînţeles. După aproape 10 minute, linişte… Dar nu pentru mult timp, pentru că deodată se aude o voce de copil răcnind de mama focului, iar apoi o voce de bărbat “dacă mai plângi mult….” si a lăsat fraza în suspensie.

Asta n-ar fi prima dată când vecinii mei dragi fac din astea. Acum două săptămâni, tot duminică, pe la prânz, mă pregăteam să trag un pui de somn, când deodatâ se aude copilul de care v-am spus şi mai sus. Răcnea din toţi rărunchii “Ajutooooor!! Mă omoară tata!!! Ajutoooooor!!!” şi apoi se aud paşi alergând prin casă. Din cameră până în baie şi înapoi. Toată chestia a durat două minute, apoi linişte mormântală. Deja nu ştiam ce să mai cred, l-o fi liniştit pe puşti de tot sau nu?

Aceiaşi vecini au momente în care râd ca proştii de se aude tot blocul, ca după jumătate de oră să se audă certuri şi tot felul de zgomote de obiecte aruncate. Iar apoi linişte şi pace câte două trei săptămâni, de nici nu mai ştii ce să crezi: sunt oameni sau fantome?

Din fericire, vecinii de sub mine sunt ceva mai normali. Sunt doi tineri care s-au mutat recent, dar care şi-au făcut cunoscută prezenţa prin sunete în genul “aaaahhh… my god, ce bine e!!! mai vreau!!!” Da, ştiu, sună ca în filmele porno, dar cam ăsta e adevărul… Şi uite aşa m-am ales cu două filme: unul horror sus şi unul porno jos. Aşa e când trăieşti la bloc.

Cred că îi ştiţi pe români destul de bine ca şi mine, dar parcă pe zi ce trece, când vedem unele chestii, avem impresia că încă nu am reuşit să depăşim evul mediu.

Am fost ieri într-unul din marile “hypermarket-uri” din Bucureşti, ca orice om gospodar, să-mi iau unele chestii trebuincioase. Lume nu era exagerat de multă, ceea ce m-a bucurat. Am ajuns însă la raionul cu brânzeturi şi lapte, iar acolo am văzut din nou o scenă care se repetă zilnic în asemenea magazine. La o tarabă – că altfel nu-i pot zice – se dădea gratis câte un păhărel minuscul de iaurt; şi ce să vezi: bătălia de pe lume! Nu aveam loc să trec de babele cu curu’ mare, de moşnegii care îsi pierd vremea prin magazine căutând preţul cel mai mic, de mame cu copii în braţe si câte unul-doi din “conlocuitori”. Am avut răbdare aproape un minut, timp in care alţii ca mine se chinuiau să treacă de “dopul” format de fomişti, apoi am explodat: “fraţilor, dar chiar nu aţi mai mâncat de o săptămână? Ce naiba staţi ca disperaţii şi vă împingeţi pentru un pahar de iaurt, când rafturile sunt pline şi costâ 2 lei unul??”. Bineînţeles că mi s-au aruncat priviri haine şi mai-mai era să fiu înjurat de unii de acolo. Într-un final am reuşit să trec de locul cu pricina şi să mă îndrept spre case, că sincer îmi trecuse orice chef de cumpărături.

Când ajung la case, ce să vezi! Cozi de câte 5-6 oameni, fiecare cu coşurile hiper-pline. Arunc o privire spre cealaltă ieşire, gol la case. Mă îndrept spre zona respectivă si găsesc o casă la care nu era nimeni… Atunci mi-a picat fisa (care mi-a mai picat de muuuulte ori): românilor le place să stea la cozi, să se împingă unul pe celălalt, să-şi arunce priviri duşmănoase şi să aiba impresia că ei sunt singurii care au dreptate mereu. Ca şi acum câteva săptămâni, când stăteau ca disperaţii la cozi la vaccinuri, doar pentru că un actor (de mana a 5-a) murise – se presupune – din cauza gripei porcine.

Mă întreb şi eu, ca prostul, oare o să ajung vreodată sa văd ordine si linişte prin magazinele noastre? Oare o să ajung vreodată să pot merge liniştit la magazin, ştiind că n-o să mă calc pe călcâie cu babele şi moşnegii?