Un an fara ea

Eu si Dana

Inca nu pot crede ca a trecut un an de atunci. Nici acum nu pot sa cred ca nu mai e, ca nu mai aud usa deschizandu-se si sa o vad pe ea aparand zambind sau obosita, sau nervoasa. Ce mai conta? Era important ca venea acasa, ca era aici cu mine. Mi-e dor de momentele in care ne certam, mi-e dor de momentele in care auzeam “ADAM!!!!” si stiam ca urmeaza sa ma cicaleasca.

A trecut un an de cand cancerul a invins-o, un an care a trecut foarte repede, dar si foarte greu. Au fost zile oribile cand imi aminteam de ea si nu puteam face absolut nimic altceva decat sa ma uit la poze si sa ascult muzica ei preferata. In fiecare zi vad lucruri pe care le-am avut impreuna, lucruri pe care le-a aranjat ea pe dulapuri sau pe mese si nu pot sa nu ma gandesc la ea. Nu pot nici sa renunt la ele, nu vreau sa renunt la ele, pentru ca pur si simplu nu pot. Mai mult ca sigur toata viata o sa am momente cand o sa-mi vina ea in minte si o sa-mi amintesc cat de mult a insemnat pentru noi, cei din jurul ei.

Mi-e dor de tine, Dana!!!

De ce tu, Dana?

Stiu ca poate par putin penibil punandu-mi intrebari fara raspuns. Probabil o sa ajung intr-o zi cand o sa pot sa ma gandesc doar la lucrurile frumoase – or fi fost si altfel? nu cred – dintre noi doi, dar pana atunci tot ma gandesc la tine si ma intreb….

De ce a trebuit ca tu sa treci prin cele mai grele lucruri in viata? De ce a trebuit ca tu sa treci prin cele mai mari dureri? Stiu ca nu exista raspuns, dar ma gandesc la cat de greu ti-a fost cand ti-a murit tatal, la cat de greu i-a fost mamei tale sa se tina pe picioare si sa aiba grija de tine si de fratele tau…. Si ma gandesc, inca, la tot prin ce-ai trecut cu zambetul pe fata, fara vreo grimasa de durere. Stau si ma gandesc cata putere ai avut in incercarea de a fi optimista si a continua lupta, cata putere ai avut ca sa ne faci pe noi, cei din jurul tau, sa nu ne facem probleme, sa avem speranta ca vei reusi. Ma gandesc cat de tare ai fost cand noi ne faceam griji, iar tu – stiind ce va urma – zambeai si faceai misto de noi. Ai stiut intotdeauna ce va urma si totusi nu te-ai lasat batuta. Nici macar cele mai negre ganduri nu te-au facut sa te schimbi.

De ce nu m-ai scos la pensie? Tii minte? Tii minte cand ne mai certam si amenintam – in prostia mea de om matur cu minte de copil – ca plec si te las si cand imi raspundeai in zeflemea “Ai impresia ca scapi asa usor de mine? Uite, iti promit ca n-o sa scapi. O sa te scot la pensie si o sa ma asigur ca o sa stau in viata si cu un minut mai mult decat tine, numai ca sa vezi ca nu scapi!!”. Oare stii cat de mult insemnau pentru mine cuvintele astea? Iti dai seama ca asta era o declaratie de iubire incontestabila? Nu stiu daca ai realizat vreodata, dar chiar si cand ma suparam ca prostul si taceam, tacerea aia insemna multe chestii… In mintea mea zburau cuvintele si ideile si nu stiam cum sa le exprim mai bine, dar as vrea sa stii ca niciodata nu am vrut sa “scap” de tine. Niciodata!

De ce nu ai mai ramas sa ne mai dai lectii de viata? Tu stii oare cat de mult ai insemnat pentru noi, toti cei care te-am cunoscut? Oare stiai cat de mult m-ai schimbat si m-ai maturizat? Stiai ca ma simteam ca un pusti de clasa a 9-a pe langa tine si ca mereu invatam cate ceva din viata ta? Oare stiai ca insemnai pentru mine idealul de femeie? Iti dadeai seama ca in fiecare zi deveneai mai “luminoasa” si mai frumoasa si ca tot ce faceai atragea respectul tuturor?

De ce nu ai putut totusi sa lasi la o parte pe cei din jur si sa te vezi si pe tine?

Atatea intrebari si nici un raspuns… Atatea lucruri ramase in urma care ne vor aminti de tine… Atatea ganduri cu si despre tine…

Si totusi, de ce te intreb pe tine toate astea, ca doar tu ai plecat? Ai plecat, dar totusi esti aici. Si poate ca esti aici mai mult decat inainte. Esti in amintirile noastre, in imaginile noastre memorate cu Dana, cea care nu a renuntat la lupta nici o secunda!

O sa te iubesc mereu, Dana!