Ziua revoluţiei

Era o zi de iarnă geroasă, fără zăpadă, o zi de vacanţă plictisitoare, în care ne gândeam doar că urmează să vină Moş Gerilă (deşi noi în familie îi spuneam Crăciun). În jurul orei prânzului eram cu băieţii afară şi dădeam un fotbal scurt între blocuri, ca să ne mai încălzim puţin. Nimic nu prevestea că ceva important urma să se întâmple, deşi unii din noi ştiau anumite chestii auzite din şoaptele părinţilor – “să nu fie vreun microfon de la securitate” – cu câteva zile înainte.

Abia începusem să pasăm mingea de la unii la alţii, că din scară iese într-o fugă Dana, vecina noastră zăpăcită, băieţoasă, fiica ofiţerului de armată din scara noastră. Face câţiva paşi şi ajunge între noi şi, după ce-şi trage puţin sufletul, ţipă în gura mare “Trebuie să vă duceţi ACUM să vă uitaţi la televizor!!! Îl dă lumea jos pe Ceauşescu!!!” În acel moment toţi am avut o reacţie de oameni spălaţi pe creier: ne-am îndreptat spre ea şi câţiva din noi au ţipat la ea “TACI!!! Nu vorbi aşa, că te aude lumea!!!”, însă ea nu s-a dat bătută: “Vă promit că nu mint. Mergeţi acasă şi uitaţi-vă la televizor. Eu mă duc înapoi!”

revolutia din decembrie 1989
Într-o zi de vineri, la prânz, era aproape imposibil să fi fost ceva transmisie TV. Poate doar dacă avea tovarăşul o vizită din partea vreunui alt preşedinte de stat, altfel nu erau şanse. Oricum, am fugit repede pe trepte până la etajul 2 şi am pornit televizorul. Cele câteva zeci de secunde până “se încălzea” şi până apărea imaginea mi s-au părut enorm de lungi. Însă până să apară imaginea am început să aud frânturi de sunete. Auzeam vocea unei mulţimi care striga “Jos Ceauşescu!” Nu-mi venea să cred, era aproape neverosimil. Am aşteptat până a apărut imaginea şi am văzut mii de oameni pe străzile Bucurestiului strigând “Libertate!!! Jos Ceauşescu! Jos Comunismul!” şi cântând “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!!” Pe loc m-a cuprins o euforie pe care n-o mai simţisem până atunci. Eram un copil normal de 12 ani, un copil oarecum tipic pentru perioada respectivă, dar eram conştient că ceva se va schimba brusc în viaţa mea. Continue reading “Ziua revoluţiei”

Copilarie (IV)

Datorită unui prieten care a postat câteva poze pe flickr mi-am amintit iar despre poveşti din copilăria mea.

În copilărie am stat în cartierul “Zona Gării” din Vaslui, gara fiind la 5 minute de mers pe jos de blocul unde stăteam. Vara ne pierdeam foarte mult timp pe acolo făcând tot felul de prostii. Una din distracţiile noastre era să punem monezi şi cuie pe şina de tren, aşa încât după ce trecea trenul rămâneam cu nişte bucăţi de tablă ovale (monezile) şi nişte săbiuţe (cuiele). Nu făceam nimic cu ele, la 10 minute după “acţiune” uitând total de acele jucării. O altă distracţie era să culegem tot felul de rămăşiţe de prin vagoanele pline de fier vechi: rulmenţi, ţevi, şuruburi, etc. Apoi mai era faza cu difuzoarele: între liniile de tren existau nişte stâlpi de înălţime mică pe care erau instalate nişte “emiţătoare/receptoare” cu un buton – în momentul în care apăsai pe buton şi spuneai ceva se auzea în toată gara. Aşa că fugeam de nebuni printre trenuri, apăsam pe buton şi răcneam ce ne trecea prin minte. Imediat după aia auzeam înjurături şi ameninţări, numai că nouă nu prea ne păsa, chiar uneori le răspundeam şi fugeam înapoi printre vagoanele de marfă.

Dar să trec şi la zona de care mi-au amintit pozele pe care le-a postat prietenul meu. Peste calea ferată e o pasarelă destul de lungă care face legătura între oraş şi fosta zonă industrială a Vasluiului. Lângă pasarela respectivă erau trei “recipiente” ceva mai mari în care erau stocate tot felul de cereale, dar în general grâu. Una din distracţii era să ne urcăm pe acele tuburi înalte (cam 20m, dacă îmi amintesc bine), dar numai în cazul în care în ghereta de lângă ele nu era un nene paznic. Ajunşi sus admiram de la înălţime gara şi trenurile care treceau şi luam câte un pumn de grâu şi îl mestecam – nu ştiu dacă ştiţi, dar dacă mestecaţi câteva boabe de grâu pentru destul de mult timp, în gură rămâneţi cu o chestie care seamănă oarecum cu guma de mestecat. Noi mestecam grâul cel puţin o oră, până ajungeam acasă şi mai luăm şi câte o linguriţă de zahăr să-i dea gust. Bineînţeles că lângă acele turnuri era mereu plin de şoareci şi şobolani care se delectau cu grăunţele căzute pe jos. Nu ne-a luat mult să ne vină ideea să mergem “la vânătoare”, aşa că veneam destul de des cu tubermanele, ne aşezam strategic şi trăgeam cu săgeţi după ei. Nu am omorât niciodată vreun şobolan sau vreun şoarece acolo, dar ne distram de minune cu chestia asta. La un moment dat ştiu că nişte prieteni luaseră o pisică de la ghena de gunoi şi au adus-o acolo. Vă daţi seama că pisica nu a avut nimic împotrivă după ce a văzut câtă mâncare are în faţă…

Tevile de apa calda Pe partea opusă a pasarelei sunt ţevile de apă caldă care veneau de la CET spre oraş. Era mare bucurie să ne urcăm pe ele (cu oarecare greutate) şi să ne plimbăm la înălţime peste calea ferată. Normal că se găsea câte un “nea Gică Contra” care ne alunga mereu de pe acolo, deşi nu stricam nimic. Una din “măgăriile” pe care le făceam era să ne înarmăm cu pietricele de jos, să ne poziţionăm între ţevi şi să aruncăm cu ele în maşinile care treceau pe pasarelă, după care să ne adăpostim ca să nu fim văzuţi. În timpurile alea nu erau aşa multe maşini ca acum, iar prin zonă aia treceau de obicei camioane şi alte maşini industriale. Se mai întâmpla ca şoferii să oprească şi să încerce să vadă din ce parte veneau “atacurile”, dar cum eram mici de statură şi ne piteam bine, aveau puţine şanse să ne vadă. De cele mai multe ori ne alegeam cu o serie de înjurături şi atât.

Tot la pasarelă ne găsisem la un moment dat două “tobogane”. La fiecare capăt al podului erau două şanţuri de scurgere a apei, destul de late (cam 1,5m), construite din beton, pe care ne dădeam cu cartoane sau cu lăzi de pâine furate de la băcănia din spatele blocului. Nu vă pot explica ce hărmălaie făceam! De cele mai multe ori mergeam cu cartoanele. Erau mai fiabile şi prindeam viteză mult mai mare, iar riscul de a ne accidenta era mai mic, însă problema mare era că ajungeau să se roadă, iar împreună cu ele se rodeau şi pantalonii noştri în fund. Am fost certat de multe ori de maică-mea din cauza asta, dar niciodată n-am renunţat la a merge acolo atunci când nu aveam altceva de făcut…

Probabil mai erau multe chestii pe care le făceam prin zonă respectivă, dar momentan astea sunt cele de care îmi amintesc… Oricum, aş prefera oricând să văd copiii de azi făcând ce făceam noi şi nu să stea în faţa calculatoarelor şi televizoarelor, iar părinţii să nu mai fie atât de panicaţi şi de posesivi.

Copilarie (III)

Am mai scris de doua ori in trecut niste faze din copilaria mea. Astazi, la munca, si-au amintit colegii intamplari din copilarie si bineinteles ca nu se putea sa nu-mi amintesc si eu, asa ca o sa le pun si aici.

Eu prin copou

Cred ca aveam vreo 10 ani cand, intr-o zi de vara, am fost cu baietii pe camp sa jucam un fotbal, o chestie din programul nostru cotidian. La marginea campului, niste romani “intreprinzatori” isi incropisera niste gradini unde cultivau cartofi, rosii, morcov si alte verdeturi. Cum alergasem noi vreo doua ore dupa mingea de 35 la fotbal, ne cam luase foamea, iar pana acasa ne era lene sa ne ducem, asa ca ne-am facut si noi intreprinzatori si am facut pe loc o echipa de interventie, adica de hoti. Ne-am dus patru din noi spre gradina cu pricina, l-am pus pe unul mai vitezist sa stea de sase – in caz ca vedea ceva suspect ar fi scapat repede si ne-ar fi dat semnalul, iar noi am sarit gardul cu gandul sa smulgem cativa morcovi ca sa-i rontaim mai tarziu. In timp ce noi ne ocupam cu recoltatul legumei radacinoase cu pricina, ne-am trezit deodata cu “apropitarul” intre noi, insfacandu-ne pe toti trei de tricouri. Am ramas blocati, nu stiam ce sa credem si ce sa facem. A inceput sa racneasca la noi ca suntem niste golani si derbedei si ca ne duce la militie (da, tot inainte de ’89 se intampla). Intre timp nu stiam ce se intamplase cu cel care trebuia sa ne anunte daca venea cineva, iar cand am iesit din gradina, tinuti cu forta de incheieturile mainilor, am constatat ca el nu era prin zona, iar tipul care ne-a prins s-a enervat brusc si a inceput sa tipe iar la noi “bine ca v-ati pus si paznic… pacat ca a fost prea prost si l-am prins repede, dar se pare ca a scapat destul de usor…”

Am aflat putin mai tarziu ca prietenul nostru fusese luat prin surprindere de catre omul nostru gradinar si fusese legat cu o sarma de gard, sub amenintarea ca daca scoate o vorba ajunge direct la militie. De aia nu ne-a mai dat noua nici un semnal. Cum-necum, a reusit sa scape din sarma aia si a taiat-o direct spre casa, iar in fata blocului, abia tragandu-si sufletul, a povestit totul copiilor de la bloc, neuitand sa precizeze ca gradinarul ne va duce pe toti la militie. Vorba a circulat repede prin vecini si a ajuns si la urechile tatalui meu, care s-a imbracat rapid si s-a dus pana la sectia de militie din gara, care era cea mai aproape. Acolo n-a gasit pe nimeni si s-a intors acasa destul de sucarit, asteptandu-ma sa vin cu o explicatie.

Intre timp, “gradinarul” ne-a dat drumul cu cate un sut in fund si cu amenintarea ca data viitoare nu mai scapam asa usor. Destul de linistiti, am luat-o spre casa, iar cand am ajuns la bloc am fost luati la intrebari de catre toti prietenii. Eu nu-mi terminasem povestea cand a iesit taica-meu la balcon si a ordonat “Radu, sus imediat!!!” Am ajuns sus si i-am povestit tot ce s-a intamplat, moment in care am primit o palma serioasa la popou si sfatul urmator: “Daca mai aud vreodata in aceeasi propozitie numele tau si cuvantul militie, nu mai scapi usor din mainile mele…” Va dati seama ca a fost ultima oara cand mi-a fost foame pe camp si ca nu s-a mai intamplat vreodata ca eu sa am probleme cu “militia”….

Copilarie (II)

Broastele (umflate sau nu)
La bloc aveam tot felul de zapaciti, printre care doi care nu se scarbeau la insecte si la broaste, ca majoritatea. Primul era Tiganu, un mare nebunatic caruia ii placea sa chinuie animalele. Asa se face ca intr-o zi, cand am mers pe un camp aproape de zona unde stateam, i-a venit ideea sa ne arate cum se umfla broastele. Noi, curiosi, am acceptat invitatia. Primul pas, prinsul broastelor, a fost mai greu, dar nu atat de complicat precum ati crede. Tiganu era meserias la asa ceva. In scurt timp aveam 2-3 broaste numai bune pentru “operatie” si paiele de rigoare… Si totul incepe: se baga paiul in fundul broastei, care incepe sa se zbata, se duce paiul la gura si incepe sa se sufle pana broastei i se umfla burta, dupa care se da drumul in apa, spre distractia unor baieti nebuni de 12-13 ani.
Sa nu credeti ca asta intra in rutina noastra. Nu, asta se intampla doar o data pe an, cand erau broastele in calduri si le gaseam peste tot… Dar intr-un an a fost o faza super tare cu Zgăbete (Gabi il chema), care s-a apucat sa umfle o broasca in scara blocului. Ghinionul lui a fost ca in timp ce se ocupa de operatiune, a aparut taica-su din senin chiar in fata lui. L-a luat frumusel de urechi si a mers in spatele blocului, unde avea motocicleta. A scos pompa de la motocicleta, i-a dat pantalonii lui Zgăbete jos si i-a bagat furtunul in fund spunandu-i “Ce-ar fi sa te umflu si eu pe tine asa cum umflai tu broasca aia???” Presupun ca nu trebuie sa mai spun ca tipul era plin de lacrimi si rosu de rusine in fata tuturor pustanilor de la bloc…
Dar sa revenim putin la Tiganu, care a avut o idee stralucita (cel putin asa ni se parea noua la momentul ala). Am mers din nou pe camp, inarmati cu cutii de ness Amigo (ce vremuri!) si cu cateva cutii de chibrituri. Cum, nu va prindeti de ce? Pai e simplu: am vanat cateva zeci de broaste, le-am pus in cutiile de ness cu putina apa din baltile din jur si… le-am fiert!!! De vii! Si ne distram. Acum cand ma gandesc mi se face o mila cumplita… Si asta nu e totul. Dupa ce le-am fiert, saracele de ele, le-am insirat pe niste sarme si le-am dus la bloc si am speriat fetele cu ele. De data asta Zgabete a avut noroc, nu l-a mai prins taica-su, ca cine stie ce iesea!

Copilarie (prima parte)

Citeam zilele astea un articol despre o tipa din state care si-a lasat copilul de 9 ani singur in metroul din New York. Lucrul asta e ceva iesit din comun pe acolo si chiar si pe la noi in ultima vreme. Pentru mine, insa, era ceva normal ca la 9 ani sa ma plimb singur pe strada si sa fac ce vreau. Poate ca doar pentru ca eram intr-un oras mic, poate din cauza vremurilor, nu stiu, clar e ca eram liber. Dar nu despre asta e vorba. Povestea tipei m-a facut sa-mi amintesc diverse faze din copilarie si povestindu-i-le lui Alex m-am hotarat sa fac o arhiva aici pe blog. N-o sa fie in ordine cronologica, ci dupa cum imi pica fisa si cum imi amintesc de ele.

Muntele
Unul dintre momentele pe care mi le amintesc cel mai bine a fost cand taica-meu, venind de la munca, i-a intrebat pe copiii de la bloc daca stiu unde sunt eu. Raspunsul l-a lasat perplex: “la munte, cu baietii”. Intrat in panica, nici nu a mai cerut alte detalii de la ei, ci s-a dus direct spre gara sa ma caute. A umblat jumatate de ora prin gara si autogara intreband in stanga si in dreapta daca cineva a vazut un grup de copii urcand in tren sau autocar. Nimic. Nefiind insa convins de spusele alora de la bloc, nu a incercat si la militie (da, era pe timpul comunismului) si s-a intors acasa sperand ca o sa apar. Ceea ce s-a si intamplat destul de repede. Eu am venit senin si inocent in casa cerand mancare, moment in care taica-meu m-a luat la intrebari despre “munte”. Povestea mea l-a facut sa-i treaca orice suparare. “La munte” era un loc in Vaslui, un deal abrupt pe unde ne cataram si ne jucam. Chiar o data era sa-mi “rup gatul” pe acolo, dar nu ma spuneti lui tata!

La strand
Ca orice pustan de 12-13 ani, ma tenta si pe mine foarte mult sa merg cu baietii la strand. Era prin ’90, cred, intr-o zi caaaalda, chiar inainte cu o zi de a pleca intr-o tabara. Maica-mea imi cumparase niste adidasi noi, din piele (ce stiti voi!!). Baietii de la bloc “Hai la strand”, eu “nu stiu daca ma lasa maica-mea”. Dar ideile veneau repede pe atunci, mai ales daca eram mai multi. Ma duc sus in casa si o rog pe maica-mea sa-mi dea si mie 5 lei sa ma duc cu baietii “la video, ca e un film misto, cu karate”. Nu a fost nici o problema sa mi-i dea si am plecat in fuga, prin spatele blocului, spre strand. Pe drum ne-am promis ca nu stam mai mult de doua ore, sa nu bata la ochi ca suntem cine stie unde. Long story short… La jumatate de ora de cand am ajuns la strand si ne-am balacit, iesind din apa sa ne mai bronzam, am ramas masca: adidasii mei nu mai erau langa lucrurile noastre. Fuga repede la portar sa-i explic. Ma trimite cu un tip si incepem sa-i cautam peste tot. Toata chestia a durat peste jumatate de ora, dar adidasii nu erau de gasit (bineinteles). Pana la urma toata lumea s-a plictisit de cautat (inclusiv eu) si am plecat cu coada intre picioare de la strand… dar nu spre casa, ca imi era frica sa nu o iau de la taica-meu. Asa ca m-am indreptat spre bunicii mei cu speranta ca o sa-mi aline ei lacrimile de crocodil pe care le aveam si ca o sa-mi gasesc vreo pereche de sandale uitate pe la ei. Am mers cu picioarele goale pana la ei si – MARE SURPRIZA – nu erau acasa. Uitasem complet ca erau plecati in concediu la niste rude. Si pune-te Radu pe plans in fata scarii bunicilor. La ceva vreme dupa ce m-am deshidratat prin ochi, un vecin de-al bunicilor a aparut si m-a salvat cu o pereche de slapi. De suparat ce eram si de foame ce aveam nici nu am mai urcat in autobuz, ci m-am dus pe jos pana acasa (40 de minute sunt mult pentru un copil) si am mai stat jumatate de ora in scara blocului, plangand iar, cu sora-mea rugandu-se de mine sa mergem sus ca nu se intampla nimic. Pana la urma mi-am luat inima in dinti si m-am dus sus. Din fericire parintii au fost intelegatori si am scapat cu o mustrare. Si va jur ca din ziua aia n-am mai fost la strandul ala jegos din Vaslui…