Pentru mine, a cincea ediție a “Primei Evadări” va fi și ultima, de aia am și pus titlul ăsta. O să vă spun la urmă de ce, iar până atunci, dacă aveți răbdare, o să povestesc câte ceva din ce-mi amintesc din această tură, pe scurt.
Înainte de toate, pentru că mai fusesem la trei ediţii în anii anteriori, cam ştiam la ce să mă aştept, aşa că am fost mai pregătit ca niciodată – poate doar îmi trebuia mai mult antrenament. Mi-am luat rucsac cu bidon de apă de 2l, mi-am luat spray anti-UV, mi-am reglat bicicleta cu câteva zile înainte. După cum spuneam, totul era bine.
Duminică dimineaţă m-am întâlnit cu Dragoş, unul din colegii mei, şi am mers până la Snagov, unde am lăsat maşina mea în parcare, pentru a avea un mijloc de transport mai rapid la întoarcere. Apoi am încărcat bicicletele în maşina lui şi am mers în Băneasa, la locul de start. Când am ajuns acolo, deja era full de lume. 3000 de oameni cu biciclete arată impresionant! Ne-am făcut loc şi ne-am plasat cât de cât în faţă, pentru că anul trecut am făcut greşeala să mă plasez în mijlocul plutonului şi am avut un start oribil, trecând de pădurea Băneasa abia după o oră de pedalat. La tura asta a fost oarecum mai bine.
Până la 10:00, când s-a dat startul, am fost plictisiţi – din nou!!! – de către acelaşi “crainic” cu glume răsuflate şi cu muzică de doi lei. Abia aşteptam să pornim, să scap de vocea lui. După câteva încercări “ameţite” de a face nişte valuri şi o numărătoare inversă foarte anemică, am plecat în cursă. Până la intrarea în pădure totul a decurs cum trebuie. Lumea s-a înşirat cât de cât ordonat, aşa că nu mai erau îmbulzelile de anul trecut. Dar a intervenit o altă problemă: din cauza că în ultima perioadă a fost foarte cald, pământul a fost uscat până şi în pădure, aşa că s-au ridicat nori întregi de praf care ne-au umplut nasul, gura, urechile, plămânii şi ne-au acoperit pielea. Cu timpul ne-am obişnuit cu situaţia, deşi trebuie să recunosc că la început a fost groaznic. Am scuipat de vreo două ori direct noroi – nu mi s-a mai întâmplat niciodată chestia asta.
Nu vreau să mă lungesc prea mult cu povestea. Traseul a fost foarte OK, mult mai bine decât anul trecut, dar au fost porţiuni care mi s-au părut mai grele. Una din porţiunile grele a fost în zona de dinainte de Palatul Ghica, unde drumul a fost acoperit cu pietriş, fiind foarte greu de pedalat. La palat nu m-am mai oprit, la punctul de alimentare, considerând că mi-e de ajuns apa pe care o aveam în rucsac. Din păcate, ca şi anul trecut, porţiunea de coborâre din spatele palatului a fost blocată din cauză că erau prea mulţi oameni – mare păcat, pentru că la prima ediţie mi-a plăcut foarte mult coborârea aia din stufăriş.
Din păcate am început să simt oboseală pe la kilometrul 35 din cauza lipsei exerciţiului şi din cauză că n-am stat şi eu 5 minute să mă odihnesc la punctul de alimentare de la palat. Dar am mers mai departe şi am ajuns fără probleme la al doilea punct de alimentare, cu 15km înainte de final. Acolo am luat o pauză de vreo 5 minute, timp în care m-am alimentat cu ceva banane, napolitane, glucoză şi apă. Din nou din păcate, se pare că pauza asta nu a fost de ajuns, pentru că cu vreo 6-7km înainte de finish am început să simt din ce în ce mai rău oboseala: mă dureau muşchii pulpelor, genunchii, încheieturile de la mâini şi gâtul, în partea din spate. Am tras cât de mult am putut de mine, iar în zona dinainte cu 4km de final am crezut că o să cedez nervos – pe porţiunea aia traseul e GROAZNIC pentru cineva cu roţi de 26. Drumul pe acolo e “ondulat” şi dacă eşti obosit, aşa cum eram eu, începi să nu mai poţi pedala şi îţi doreşti să se termine totul mai repede. Am lăsat să treacă pe lângă mine cel puţin 90-100 de oameni, dar când am ajuns să văd că mai aveam 1km m-am descărcat de toată energia negativă şi am pedalat cât de bine am putut până la final. Am reuşit încă o dată să nu păţesc nimic!
După cum spuneam, a fost din nou o cursă interesantă, dar pentru mine e ultima pe traseul ăsta din motivele pe care o să le spun în continuare. E oribil să pedalezi 60km înghiţind praful ridicat de mii de oameni din faţa ta. 3000 de oameni e mult prea mult! Chiar şi 2200 de anul trecut mi s-au părut mulţi. Şi asta pentru că mulţi nu-şi cunosc limitele şi valoarea şi se băgă în faţă, iar când ţi-e lumea mai dragă te pomeneşti cu unul oprit în faţa unei găuri de 30cm. Vorba unui tip pe traseu: “mişcă-te, frate, că ai MTB, nu ai venit cu bicicleta de oraş în pădure!!!” Sunt în continuare de părere că la un concurs de anvergura asta startul ar trebui să se dea eşalonat, pe grupe de câte 400-500 de oameni, la 10 minute distanţă de la un grup la altul. Apoi, ca şi la ultimele două ediţii la care am fost, am fost “servit” cu un tricou mărimea L, deşi pe site, când am completat formularul de înscriere, am specificat că port XL. Cât de greu e, în era în care un calculator costă 2 lei, să faci un tabel şi să dai oamenilor tricourile pe care le-au cerut???
Dar hai să nu termin într-un ton negativ şi să spun că de la an la an organizarea a fost din ce în ce mai bună. Anul ăsta a fost beton faptul că toţi concurenţii au avut chip-uri şi au fost cronometraţi, pentru că aproape instant am putut vedea şi clasamentele, ceea ce nu prea s-a întâmplat în anii trecuţi. Mă gândesc să îi ajut şi eu anul viitor pe organizatori oferindu-mă voluntar, dar mai e ceva până atunci!
