Ultima evadare

Pentru mine, a cincea ediție a “Primei Evadări” va fi și ultima, de aia am și pus titlul ăsta. O să vă spun la urmă de ce, iar până atunci, dacă aveți răbdare, o să povestesc câte ceva din ce-mi amintesc din această tură, pe scurt.

Prima Evadare 2013

Înainte de toate, pentru că mai fusesem la trei ediţii în anii anteriori, cam ştiam la ce să mă aştept, aşa că am fost mai pregătit ca niciodată – poate doar îmi trebuia mai mult antrenament. Mi-am luat rucsac cu bidon de apă de 2l, mi-am luat spray anti-UV, mi-am reglat bicicleta cu câteva zile înainte. După cum spuneam, totul era bine.

Duminică dimineaţă m-am întâlnit cu Dragoş, unul din colegii mei, şi am mers până la Snagov, unde am lăsat maşina mea în parcare, pentru a avea un mijloc de transport mai rapid la întoarcere. Apoi am încărcat bicicletele în maşina lui şi am mers în Băneasa, la locul de start. Când am ajuns acolo, deja era full de lume. 3000 de oameni cu biciclete arată impresionant! Ne-am făcut loc şi ne-am plasat cât de cât în faţă, pentru că anul trecut am făcut greşeala să mă plasez în mijlocul plutonului şi am avut un start oribil, trecând de pădurea Băneasa abia după o oră de pedalat. La tura asta a fost oarecum mai bine.

Până la 10:00, când s-a dat startul, am fost plictisiţi – din nou!!! – de către acelaşi “crainic” cu glume răsuflate şi cu muzică de doi lei. Abia aşteptam să pornim, să scap de vocea lui. După câteva încercări “ameţite” de a face nişte valuri şi o numărătoare inversă foarte anemică, am plecat în cursă. Până la intrarea în pădure totul a decurs cum trebuie. Lumea s-a înşirat cât de cât ordonat, aşa că nu mai erau îmbulzelile de anul trecut. Dar a intervenit o altă problemă: din cauza că în ultima perioadă a fost foarte cald, pământul a fost uscat până şi în pădure, aşa că s-au ridicat nori întregi de praf care ne-au umplut nasul, gura, urechile, plămânii şi ne-au acoperit pielea. Cu timpul ne-am obişnuit cu situaţia, deşi trebuie să recunosc că la început a fost groaznic. Am scuipat de vreo două ori direct noroi – nu mi s-a mai întâmplat niciodată chestia asta.

Prafuiala Prima Evadare 2013

Nu vreau să mă lungesc prea mult cu povestea. Traseul a fost foarte OK, mult mai bine decât anul trecut, dar au fost porţiuni care mi s-au părut mai grele. Una din porţiunile grele a fost în zona de dinainte de Palatul Ghica, unde drumul a fost acoperit cu pietriş, fiind foarte greu de pedalat. La palat nu m-am mai oprit, la punctul de alimentare, considerând că mi-e de ajuns apa pe care o aveam în rucsac. Din păcate, ca şi anul trecut, porţiunea de coborâre din spatele palatului a fost blocată din cauză că erau prea mulţi oameni – mare păcat, pentru că la prima ediţie mi-a plăcut foarte mult coborârea aia din stufăriş.

Din păcate am început să simt oboseală pe la kilometrul 35 din cauza lipsei exerciţiului şi din cauză că n-am stat şi eu 5 minute să mă odihnesc la punctul de alimentare de la palat. Dar am mers mai departe şi am ajuns fără probleme la al doilea punct de alimentare, cu 15km înainte de final. Acolo am luat o pauză de vreo 5 minute, timp în care m-am alimentat cu ceva banane, napolitane, glucoză şi apă. Din nou din păcate, se pare că pauza asta nu a fost de ajuns, pentru că cu vreo 6-7km înainte de finish am început să simt din ce în ce mai rău oboseala: mă dureau muşchii pulpelor, genunchii, încheieturile de la mâini şi gâtul, în partea din spate. Am tras cât de mult am putut de mine, iar în zona dinainte cu 4km de final am crezut că o să cedez nervos – pe porţiunea aia traseul e GROAZNIC pentru cineva cu roţi de 26. Drumul pe acolo e “ondulat” şi dacă eşti obosit, aşa cum eram eu, începi să nu mai poţi pedala şi îţi doreşti să se termine totul mai repede. Am lăsat să treacă pe lângă mine cel puţin 90-100 de oameni, dar când am ajuns să văd că mai aveam 1km m-am descărcat de toată energia negativă şi am pedalat cât de bine am putut până la final. Am reuşit încă o dată să nu păţesc nimic!

După cum spuneam, a fost din nou o cursă interesantă, dar pentru mine e ultima pe traseul ăsta din motivele pe care o să le spun în continuare. E oribil să pedalezi 60km înghiţind praful ridicat de mii de oameni din faţa ta. 3000 de oameni e mult prea mult! Chiar şi 2200 de anul trecut mi s-au părut mulţi. Şi asta pentru că mulţi nu-şi cunosc limitele şi valoarea şi se băgă în faţă, iar când ţi-e lumea mai dragă te pomeneşti cu unul oprit în faţa unei găuri de 30cm. Vorba unui tip pe traseu: “mişcă-te, frate, că ai MTB, nu ai venit cu bicicleta de oraş în pădure!!!” Sunt în continuare de părere că la un concurs de anvergura asta startul ar trebui să se dea eşalonat, pe grupe de câte 400-500 de oameni, la 10 minute distanţă de la un grup la altul. Apoi, ca şi la ultimele două ediţii la care am fost, am fost “servit” cu un tricou mărimea L, deşi pe site, când am completat formularul de înscriere, am specificat că port XL. Cât de greu e, în era în care un calculator costă 2 lei, să faci un tabel şi să dai oamenilor tricourile pe care le-au cerut???

Dar hai să nu termin într-un ton negativ şi să spun că de la an la an organizarea a fost din ce în ce mai bună. Anul ăsta a fost beton faptul că toţi concurenţii au avut chip-uri şi au fost cronometraţi, pentru că aproape instant am putut vedea şi clasamentele, ceea ce nu prea s-a întâmplat în anii trecuţi. Mă gândesc să îi ajut şi eu anul viitor pe organizatori oferindu-mă voluntar, dar mai e ceva până atunci!

Neanderthalienii – sau cum se fac bani din (aproape) nimic

Fiind in Dusseldorf zilele astea m-am interesat de locuri si lucruri pe care sa le vad si unul care mi s-a parut interesant era Muzeul Neanderthal din Mettmann, o localitate apropiata. Cum aveam deja planul facut, m-am urcat in S-Bahn dimineata pe la 10:15 si in 20 de minute eram in fata muzeului.

Am doua parti de povestit si o sa incep cu chestia importanta. Omul de Neanderthal si-a luat denumirea dupa valea cu acelasi nume, care la randul ei se cheama asa dupa Joachim Neander (nascut Neumann). Nu mai conteaza ca cu cateva zeci de ani inainte fusesera descoperite doua schelete ale aceluiasi gen de om in Franta si Spania, numele a ramas nemtesc. Si nu mai conteaza nici ca Joachim Neander nu avea nici o legatura in poveste, nemtii au pus numele acelei vai in onoarea lui pentru ca a compus un imn bisericesc (lol, the irony!). Faza misto este ca nemtii au speculat la maxim cu treaba asta si au facut un muzeu in apropierea Vaii Neander. Numai ca inafara de faptul ca in zona au fost descoperite doar o parte dintr-un craniu si inca 16 oase, nu e nimic special care sa fie prezentat in muzeu, asa ca baietii au facut o galerie prin care te plimbi aproape o ora unde ti se vorbeste despre originile omului ca specie. Din cand in cand spun si chestii despre Neanderthal, dar nu prea multe. Cam tot ce am auzit si am vazut acolo in muzeu stiam deja sau poate fi aflat fara prea mari probleme pe net, dar nemtii astia au stiut sa speculeze si au castigat. Tot respectul din punctul asta de vedere.

Iar partea a doua se refera la faza ca e pentru prima oara cand ma duc la un muzeu si simt ca am pierdut timpul degeaba. Pe langa faptul ca n-am aflat nimic nou sau special despre omul din Neanderthal, am mai fost si scos din sarite de zecile de copii veniti in vizita cu profesorii sau parintii. Mai baiete, copii mai nesimtiti si mai galagiosi ca nemtoii astia eu n-am mai vazut. A trebuit sa trec in fuga pe la toate vitrinele cu exponate si sa-mi tin pe urechi stranse castile (care se conectau intr-un jack in apropiere de vitrine) ca sa pot auzi ceva. Si nu le ajungea pustilor ca erau galagiosi, dar mai erau si hiperactivi, alergau de colo-colo, se impiedicau de oameni, pe doi i-am vazut si certandu-se, iar altul cazuse pe jos si s-a lovit la cap de una din vitrine. Ce mai, haos total! Pacat de muzeu cu “maimutele” astea mici…

Si cam asta e, am pierdut o ora si jumatate din viata si din concediu pe un muzeu care nu m-a impresionat cu absolut nimic inafara de spiritul de “business” al nemtilor.

Povestea unei calatorii

Intr-un final, dupa cativa ani de amanari, am reusit sa ajungem (eu cu prietenii mei Sorin, Mari, Tase si Ciprian) la Brutal Assault in Cehia. Si cum pe langa festival au existat multe momente misto, trebuia sa le pun si eu undeva, sa le tin minte in caz ca fac Alzheimer.

Asadar, sa incep. Planurile erau facute cam cu o luna inainte. Ne luasem biletele online si discutam cum vom merge. Planul initial a fost ca mergem sase persoane, dar s-a schimbat intre timp si ramasesem doar cinci. Pentru ca era aiurea sa impartim cinci magari in doua masini, Ciprian a venit cu o solutie interesanta: urma sa ia cu imprumut de la un prieten un “jeep” Hyundai Santa Fe. Inainte cu cateva zile de a pleca ne-am intalnit la o mica discutie acasa la Sorin, sa punem la punct ultimele detalii si am hotarat ca o sa plecam noaptea pe la orele 3-4. Bineinteles ca si planul asta s-a schimbat cu o zi inainte de plecare, asa ca am hotarat ca la ora 0:00 vom pleca spre Cehia. Planul insa nu a mers asa cum trebuia, pentru ca proprietarul masinii l-a tot amanat pe Ciprian pana in ultima secunda si abia la 0:00 aveam masina, iar in jur de ora 1:00 am plecat spre Mari, iar apoi spre Tase. Intr-un final fericit, am iesit din Bucuresti in jur de ora 2:00 AM.

Drumul prin Romania nu a fost prea spectaculos, avand in vedere ca am mers foarte mult noaptea. Fara nici un eveniment important, am ajuns dimineata in Deva, unde am oprit la o benzinarie pentru a ne mai relaxa. Racoarea diminetii ne-a mai pus pe picioare. Sorin a parut foarte interesat de cetatea Deva, care se vede in zare de la mare distanta. Deja isi facuse planuri ca la intoarcere sa ne oprim sa o vizitam. Am plecat la drum pentru ultima portiune de Romania, spre Arad – Nadlac. Drumul s-a mai aglomerat putin, dar am mers destul de bine. In jur de ora 12:00 eram in Arad, unde am facut o mica oprire la un ING, pentru ca Sorin sa-si alimenteze cardul cu bani. De acolo am luat-o spre Nadlac, dar am oprit putin la Carrefour sa mancam ceva. Pauza de masa s-a cam prelungit si am plecat destul de tarziu mai departe. Dupa aproape jumatate de ora treceam granita la Nadlac. La intrarea in Ungaria am schimbat soferii, Ciprian urcand la volan in locul lui Sorin. Tot aici Ciprian si Mari au coborat sa cumpere vigneta pentru Ungaria, pe care au pus-o destul de bine (o sa vedeti mai departe).

In drum spre Cehia

Intrand pe autostrada dupa Szeged, am inceput sa mergem tare, media vitezei fiind de 120km/h. Ne bucuram ca mergem bine si ne apropiam de Budapesta, cand deodata am vazut ca se formase o coloana destul de mare in fata noastra. Cel mai nasol era ca soseaua era plina de tiruri. Am ajuns si noi “la coada” si am mers incetisor cam 40-50 de minute pana in locul unde am observat care era cauza ambuteliajului™ (©2010 Ciprian): fusese un accident intre doua camioane. Dupa ce am trecut de acelasi loc ne-am reluat ritmul in care mersesem. Am facut o pauza mica la o benzinarie, unde ne-am luat cate un suc, o cafea. Apoi am pornit la drum din nou. Continue reading “Povestea unei calatorii”

A doua evadare

Şi pentru că duminică nu aveam ce face, ca de obicei, am vorbit cu un amic, Eugen şi ne-am hotărât să facem o tură pe traseul Primei Evadări. Stabilisem să ne vedem la Arcul de Triumf la 8:40 şi chiar am fost amândoi punctuali, aşa că pe la 8:45 am luat-o la pedale spre Academia de Poliţie, ca apoi să plecăm pe traseu.

Ciulini

În jur de 9:00 am ajuns la startul traseului şi, după ce mi-am reglat puţin frânele pe faţă, am pornit vioi prin pădure. Intrarea pe traseu nu mai e semnalizată, aşa că am intrat în pădure pe unde am crezut noi că era OK, iar dupa aproape 15 minute de mers am dat nas în nas cu o haită de vreo 7-8 câini, nervoşi nevoie mare că le încălcam teritoriul. Am descălecat încetişor şi ne-am făcut că plouă, iar în mai puţin de două minute am scăpat de ei, aşa că am pornit din nou la drum. Deja eram siguri că nu suntem pe drumul cel bun, pentru că nu întâlnisem nici un marcaj din timpul concursului, dar ne-am zis că trebuie să ajungem cumva la “centură” şi de acolo ne descurcăm. După încă vreo 10-15 minute de mers, ne-am trezit pe o cărare plină de marcaje, ceea ce ne-a făcut să devenim optimişti şi să ardem gaz mai mult. Continue reading “A doua evadare”

Evadare prin nămol

Şi a venit şi ziua de 9 mai, ziua în care avea loc Prima Evadare, un concurs cross country de mountainbike. Nu se putea să ratez evenimentul, mai ales că am fost prezent şi anul trecut. Aşa că dis-de-dimineaţă m-am “înarmat” cu scule, camere de rezervă, apă şi trei batoane “cu energie” şi am plecat spre locul de start, lângă Academia de Poliţie. Acolo m-am întâlnit cu prietenul meu Răzvan, cu care am stat la vorbe până la start. Pe parcursul concursului am mai mers împreună pe unele porţiuni, dar nu prea mult, o să vedeţi şi de ce.

Se ridica biclele

Startul s-a dat la 10:00, aşa cum era stabilit, iar “MC-ul” evadării ne-a anunţat că au fost 1250 de înscrişi, dar din aceştia nu ştiu câţi au luat startul – se va anunţa pe site-ul oficial. Vremea nu era prea prietenoasă la start, dar toată lumea spera că totuşi va fi bine până la final. În prima parte a traseului, prin pădure, ploaia nu ne-a pus probleme prea mari, iar răcoarea ne făcea pe toţi să fim optimişti. Când am ajuns la trecerea peste şoseaua de centură a Bucureştiului, deja se putea observa că ne aşteaptă aventura.

Linia de start

După ce am sărit parapetul de la centură şi am trecut dincolo de ea, ne aştepta iarba umedă. Pe prima parte a fost bine, până am ajuns la porţiunea cu pământ bătătorit. Acolo a început “distracţia”, pentru că ploaia făcuse ca suprafaţa drumului să se transforme în mâzgă, ceea ce ne-a pus ceva probleme, roţile alunecând în voie în toate direcţiile. Dar cel mai urât moment a fost după ce am trecut de o stână, iar drumul – pietruit înainte – devenise ca un şanţ plin de beton proaspăt. Noroiul moale şi lipicios se combina perfect cu pietrele de pe drum, ceea ce a pus mari probleme la deplasare tuturor concurenţilor. Acolo a fost zona în care am văzut cele mai multe abandonuri, majoritatea din cauza schimbătoarelor sau lanţurilor rupte. şi eu m-am oprit de cel puţin trei ori să îmi curăţ de noroi bicicleta, pentru că pur şi simplu nu era nici o posibilitate să mă mai deplasez. La un moment dat am renunţat să mai curăţ aiurea roţile şi furca şi am luat-o la picior până la şosea. Am mers pe jos cam 2km, iar acolo m-am întâlnit şi cu Andrei Vocurek, care avea schimbătorul rupt şi a renunţat la traseu. Tot acolo l-am aşteptat şi eu pe Răzvan, să văd în ce stare e bicicleta lui şi dacă vrea să continuăm. A ajuns cam la 15 minute după mine, timp în care am mestecat la un baton din ăla şi am băut puţină apă, iar apoi mi-am mai curăţat puţin bicla.

Dupa primul noroi

Cu ceva curaj nebun, am plecat în continuare pe traseu, deşi ştiam că mai e de mers destul de mult până la primul punct de alimentare, de la Palatul Ghica. Pe prima parte a acestei secţiuni a fost chiar bine şi au fost porţiuni pe care am mers cu destul de mare viteză, iar în unele situaţii chiar stăteam la taclale cu Răzvan şi mă bucuram că nu am renunţat mai devreme. Dar pe la mijlocul porţiunii a revenit noroiul moale şi lipicios, iar roata mea din faţă se încăpăţâna să se blocheze din ce în ce mai des. Răzvan a luat-o înainte, eu rămânând să mă lupt cu noroiul din ce în ce mai des. Cam trei sferturi din aceasta porţiune de traseu am mers pe lângă bicicletă, iar la un moment dat chiar am întors-o “cu cracii în sus” pentru a-i face igiena completă. După ce am mai mers vreo 1-2km pe jos şi am ajuns la drum mai bun, am urcat înapoi pe ea şi mi-am luat avânt până la palat. Acolo m-am alimentat cu o banană, câteva napolitane şi doua bucăţele de glucoză, iar două sticle de apă m-au ajutat să curăţ mai bine bicla la pinioane şi la schimbător, care arăta groaznic.

După palat a urmat porţiunea mişto care mi-a plăcut şi anul trecut, doar că anul ăsta nu am avut curajul să mă dau pe biclă în panta abrupta, pentru că mai mult ca sigur mi-aş fi pierdut 2-3 dinţi, având în vedere că frânele nu mă prea ţineau. Chiar acolo, în curbă, stăteau doi tipi care asistau la cursă şi pe care i-am întrebat câţi biciclişti au văzut căzând. Răspunsul nu m-a surprins deloc: “cam 90% din cei care trec au căzut”. Restul cursei a fost mult mai ok, chiar cu porţiuni uscate prin unele locuri, ceea ce a făcut ca bicicleta să se cureţe destul de bine. Până la al doilea punct de alimentare nu am mai avut probleme deloc şi am reuşit să schimb câteva cuvinte cu cei pe lângă care treceam.

Ultimul punct de alimentare

Şi ca să fie totul cum trebuie, după ce m-am alimentat a doua oară şi mi-am mai curăţat puţin lanţul si mecanismele, la nici 200m de acel punct am căzut într-o râpă. Drumul era în pantă şi era şi înclinat, iar noroiul a fost tot ce-a trebuit pentru ca eu să pot aluneca şi să cad pe marginea râpei cam 5m. M-am adunat de pe jos după ce am ieşit cu greu de sub bicicletă şi am urcat înapoi pe drum. Când să plec, surpriză, bicla scotea niste sunete ciudate atunci când pedalam. Am întors-o din nou şi m-am uitat să văd ce are: în căzătură, lanţul se mutase de pe foaia mijlocie pe cea mică, iar cum schimbătorul nu prea mă ajuta, a trebuit sa mut lanţul pe foaia potrivită cu mâna. După toata povestea asta, am luat-o din nou prin pădure şi mi-am continuat drumul. Deşi au fost porţiuni destul de nasoale, n-am mai avut probleme până la final. Au fost chiar câteva bucăţi de drum interesante, cu curbe în coborâre şi cu câteva deluşoare pe care mergeam ca pe valuri. O bună parte din porţiunea asta am mers singur, iar spre final m-am întâlnit cu Eugen, un cunoscut, cu care am ajuns până la final.

I love my bike!!!

Pe ultima parte a traseului, cam 2km, am mers in viteză şi chiar îmi pornisem camera să filmez finalul, însă la sfârşit am observat că nu am filmat nimic, pentru că nu aveam memorie destulă. La final am fost primit cu aplauze, aşa cum au fost primiţi toţi concurenţii, mi-am luat tricoul de participant şi m-am retras la o vorbă cu Răzvan, care ajunsese cu 20-30 de minute înaintea mea. Apoi n-am mai stat să ascultăm tragerea la tombolă şi ne-am deplasat spre o spălătorie auto, unde ne-am curăţat bicicletele (chiar şi de păcate), şi apoi spre casă. De la spălătorie m-a luat un tip (Bogdan) care avea doi suporţi pentru biciclete în plus pe maşină. Cu ocazia asta îi mulţumesc mult din nou.

Prima evadare 2010 s-a dovedit a fi un eveniment mult mai bine organizat decât anul trecut, doar vremea fiind un obstacol. Însă chiar şi în condiţiile astea, a fost o experienţă foarte plăcută şi interesantă. Să vedem ce-o fi la anul…