Un an fara ea

Eu si Dana

Inca nu pot crede ca a trecut un an de atunci. Nici acum nu pot sa cred ca nu mai e, ca nu mai aud usa deschizandu-se si sa o vad pe ea aparand zambind sau obosita, sau nervoasa. Ce mai conta? Era important ca venea acasa, ca era aici cu mine. Mi-e dor de momentele in care ne certam, mi-e dor de momentele in care auzeam “ADAM!!!!” si stiam ca urmeaza sa ma cicaleasca.

A trecut un an de cand cancerul a invins-o, un an care a trecut foarte repede, dar si foarte greu. Au fost zile oribile cand imi aminteam de ea si nu puteam face absolut nimic altceva decat sa ma uit la poze si sa ascult muzica ei preferata. In fiecare zi vad lucruri pe care le-am avut impreuna, lucruri pe care le-a aranjat ea pe dulapuri sau pe mese si nu pot sa nu ma gandesc la ea. Nu pot nici sa renunt la ele, nu vreau sa renunt la ele, pentru ca pur si simplu nu pot. Mai mult ca sigur toata viata o sa am momente cand o sa-mi vina ea in minte si o sa-mi amintesc cat de mult a insemnat pentru noi, cei din jurul ei.

Mi-e dor de tine, Dana!!!

Copilarie (IV)

Datorită unui prieten care a postat câteva poze pe flickr mi-am amintit iar despre poveşti din copilăria mea.

În copilărie am stat în cartierul “Zona Gării” din Vaslui, gara fiind la 5 minute de mers pe jos de blocul unde stăteam. Vara ne pierdeam foarte mult timp pe acolo făcând tot felul de prostii. Una din distracţiile noastre era să punem monezi şi cuie pe şina de tren, aşa încât după ce trecea trenul rămâneam cu nişte bucăţi de tablă ovale (monezile) şi nişte săbiuţe (cuiele). Nu făceam nimic cu ele, la 10 minute după “acţiune” uitând total de acele jucării. O altă distracţie era să culegem tot felul de rămăşiţe de prin vagoanele pline de fier vechi: rulmenţi, ţevi, şuruburi, etc. Apoi mai era faza cu difuzoarele: între liniile de tren existau nişte stâlpi de înălţime mică pe care erau instalate nişte “emiţătoare/receptoare” cu un buton – în momentul în care apăsai pe buton şi spuneai ceva se auzea în toată gara. Aşa că fugeam de nebuni printre trenuri, apăsam pe buton şi răcneam ce ne trecea prin minte. Imediat după aia auzeam înjurături şi ameninţări, numai că nouă nu prea ne păsa, chiar uneori le răspundeam şi fugeam înapoi printre vagoanele de marfă.

Dar să trec şi la zona de care mi-au amintit pozele pe care le-a postat prietenul meu. Peste calea ferată e o pasarelă destul de lungă care face legătura între oraş şi fosta zonă industrială a Vasluiului. Lângă pasarela respectivă erau trei “recipiente” ceva mai mari în care erau stocate tot felul de cereale, dar în general grâu. Una din distracţii era să ne urcăm pe acele tuburi înalte (cam 20m, dacă îmi amintesc bine), dar numai în cazul în care în ghereta de lângă ele nu era un nene paznic. Ajunşi sus admiram de la înălţime gara şi trenurile care treceau şi luam câte un pumn de grâu şi îl mestecam – nu ştiu dacă ştiţi, dar dacă mestecaţi câteva boabe de grâu pentru destul de mult timp, în gură rămâneţi cu o chestie care seamănă oarecum cu guma de mestecat. Noi mestecam grâul cel puţin o oră, până ajungeam acasă şi mai luăm şi câte o linguriţă de zahăr să-i dea gust. Bineînţeles că lângă acele turnuri era mereu plin de şoareci şi şobolani care se delectau cu grăunţele căzute pe jos. Nu ne-a luat mult să ne vină ideea să mergem “la vânătoare”, aşa că veneam destul de des cu tubermanele, ne aşezam strategic şi trăgeam cu săgeţi după ei. Nu am omorât niciodată vreun şobolan sau vreun şoarece acolo, dar ne distram de minune cu chestia asta. La un moment dat ştiu că nişte prieteni luaseră o pisică de la ghena de gunoi şi au adus-o acolo. Vă daţi seama că pisica nu a avut nimic împotrivă după ce a văzut câtă mâncare are în faţă…

Tevile de apa calda Pe partea opusă a pasarelei sunt ţevile de apă caldă care veneau de la CET spre oraş. Era mare bucurie să ne urcăm pe ele (cu oarecare greutate) şi să ne plimbăm la înălţime peste calea ferată. Normal că se găsea câte un “nea Gică Contra” care ne alunga mereu de pe acolo, deşi nu stricam nimic. Una din “măgăriile” pe care le făceam era să ne înarmăm cu pietricele de jos, să ne poziţionăm între ţevi şi să aruncăm cu ele în maşinile care treceau pe pasarelă, după care să ne adăpostim ca să nu fim văzuţi. În timpurile alea nu erau aşa multe maşini ca acum, iar prin zonă aia treceau de obicei camioane şi alte maşini industriale. Se mai întâmpla ca şoferii să oprească şi să încerce să vadă din ce parte veneau “atacurile”, dar cum eram mici de statură şi ne piteam bine, aveau puţine şanse să ne vadă. De cele mai multe ori ne alegeam cu o serie de înjurături şi atât.

Tot la pasarelă ne găsisem la un moment dat două “tobogane”. La fiecare capăt al podului erau două şanţuri de scurgere a apei, destul de late (cam 1,5m), construite din beton, pe care ne dădeam cu cartoane sau cu lăzi de pâine furate de la băcănia din spatele blocului. Nu vă pot explica ce hărmălaie făceam! De cele mai multe ori mergeam cu cartoanele. Erau mai fiabile şi prindeam viteză mult mai mare, iar riscul de a ne accidenta era mai mic, însă problema mare era că ajungeau să se roadă, iar împreună cu ele se rodeau şi pantalonii noştri în fund. Am fost certat de multe ori de maică-mea din cauza asta, dar niciodată n-am renunţat la a merge acolo atunci când nu aveam altceva de făcut…

Probabil mai erau multe chestii pe care le făceam prin zonă respectivă, dar momentan astea sunt cele de care îmi amintesc… Oricum, aş prefera oricând să văd copiii de azi făcând ce făceam noi şi nu să stea în faţa calculatoarelor şi televizoarelor, iar părinţii să nu mai fie atât de panicaţi şi de posesivi.

Copilarie (III)

Am mai scris de doua ori in trecut niste faze din copilaria mea. Astazi, la munca, si-au amintit colegii intamplari din copilarie si bineinteles ca nu se putea sa nu-mi amintesc si eu, asa ca o sa le pun si aici.

Eu prin copou

Cred ca aveam vreo 10 ani cand, intr-o zi de vara, am fost cu baietii pe camp sa jucam un fotbal, o chestie din programul nostru cotidian. La marginea campului, niste romani “intreprinzatori” isi incropisera niste gradini unde cultivau cartofi, rosii, morcov si alte verdeturi. Cum alergasem noi vreo doua ore dupa mingea de 35 la fotbal, ne cam luase foamea, iar pana acasa ne era lene sa ne ducem, asa ca ne-am facut si noi intreprinzatori si am facut pe loc o echipa de interventie, adica de hoti. Ne-am dus patru din noi spre gradina cu pricina, l-am pus pe unul mai vitezist sa stea de sase – in caz ca vedea ceva suspect ar fi scapat repede si ne-ar fi dat semnalul, iar noi am sarit gardul cu gandul sa smulgem cativa morcovi ca sa-i rontaim mai tarziu. In timp ce noi ne ocupam cu recoltatul legumei radacinoase cu pricina, ne-am trezit deodata cu “apropitarul” intre noi, insfacandu-ne pe toti trei de tricouri. Am ramas blocati, nu stiam ce sa credem si ce sa facem. A inceput sa racneasca la noi ca suntem niste golani si derbedei si ca ne duce la militie (da, tot inainte de ’89 se intampla). Intre timp nu stiam ce se intamplase cu cel care trebuia sa ne anunte daca venea cineva, iar cand am iesit din gradina, tinuti cu forta de incheieturile mainilor, am constatat ca el nu era prin zona, iar tipul care ne-a prins s-a enervat brusc si a inceput sa tipe iar la noi “bine ca v-ati pus si paznic… pacat ca a fost prea prost si l-am prins repede, dar se pare ca a scapat destul de usor…”

Am aflat putin mai tarziu ca prietenul nostru fusese luat prin surprindere de catre omul nostru gradinar si fusese legat cu o sarma de gard, sub amenintarea ca daca scoate o vorba ajunge direct la militie. De aia nu ne-a mai dat noua nici un semnal. Cum-necum, a reusit sa scape din sarma aia si a taiat-o direct spre casa, iar in fata blocului, abia tragandu-si sufletul, a povestit totul copiilor de la bloc, neuitand sa precizeze ca gradinarul ne va duce pe toti la militie. Vorba a circulat repede prin vecini si a ajuns si la urechile tatalui meu, care s-a imbracat rapid si s-a dus pana la sectia de militie din gara, care era cea mai aproape. Acolo n-a gasit pe nimeni si s-a intors acasa destul de sucarit, asteptandu-ma sa vin cu o explicatie.

Intre timp, “gradinarul” ne-a dat drumul cu cate un sut in fund si cu amenintarea ca data viitoare nu mai scapam asa usor. Destul de linistiti, am luat-o spre casa, iar cand am ajuns la bloc am fost luati la intrebari de catre toti prietenii. Eu nu-mi terminasem povestea cand a iesit taica-meu la balcon si a ordonat “Radu, sus imediat!!!” Am ajuns sus si i-am povestit tot ce s-a intamplat, moment in care am primit o palma serioasa la popou si sfatul urmator: “Daca mai aud vreodata in aceeasi propozitie numele tau si cuvantul militie, nu mai scapi usor din mainile mele…” Va dati seama ca a fost ultima oara cand mi-a fost foame pe camp si ca nu s-a mai intamplat vreodata ca eu sa am probleme cu “militia”….

Povestea unei calatorii

Intr-un final, dupa cativa ani de amanari, am reusit sa ajungem (eu cu prietenii mei Sorin, Mari, Tase si Ciprian) la Brutal Assault in Cehia. Si cum pe langa festival au existat multe momente misto, trebuia sa le pun si eu undeva, sa le tin minte in caz ca fac Alzheimer.

Asadar, sa incep. Planurile erau facute cam cu o luna inainte. Ne luasem biletele online si discutam cum vom merge. Planul initial a fost ca mergem sase persoane, dar s-a schimbat intre timp si ramasesem doar cinci. Pentru ca era aiurea sa impartim cinci magari in doua masini, Ciprian a venit cu o solutie interesanta: urma sa ia cu imprumut de la un prieten un “jeep” Hyundai Santa Fe. Inainte cu cateva zile de a pleca ne-am intalnit la o mica discutie acasa la Sorin, sa punem la punct ultimele detalii si am hotarat ca o sa plecam noaptea pe la orele 3-4. Bineinteles ca si planul asta s-a schimbat cu o zi inainte de plecare, asa ca am hotarat ca la ora 0:00 vom pleca spre Cehia. Planul insa nu a mers asa cum trebuia, pentru ca proprietarul masinii l-a tot amanat pe Ciprian pana in ultima secunda si abia la 0:00 aveam masina, iar in jur de ora 1:00 am plecat spre Mari, iar apoi spre Tase. Intr-un final fericit, am iesit din Bucuresti in jur de ora 2:00 AM.

Drumul prin Romania nu a fost prea spectaculos, avand in vedere ca am mers foarte mult noaptea. Fara nici un eveniment important, am ajuns dimineata in Deva, unde am oprit la o benzinarie pentru a ne mai relaxa. Racoarea diminetii ne-a mai pus pe picioare. Sorin a parut foarte interesat de cetatea Deva, care se vede in zare de la mare distanta. Deja isi facuse planuri ca la intoarcere sa ne oprim sa o vizitam. Am plecat la drum pentru ultima portiune de Romania, spre Arad – Nadlac. Drumul s-a mai aglomerat putin, dar am mers destul de bine. In jur de ora 12:00 eram in Arad, unde am facut o mica oprire la un ING, pentru ca Sorin sa-si alimenteze cardul cu bani. De acolo am luat-o spre Nadlac, dar am oprit putin la Carrefour sa mancam ceva. Pauza de masa s-a cam prelungit si am plecat destul de tarziu mai departe. Dupa aproape jumatate de ora treceam granita la Nadlac. La intrarea in Ungaria am schimbat soferii, Ciprian urcand la volan in locul lui Sorin. Tot aici Ciprian si Mari au coborat sa cumpere vigneta pentru Ungaria, pe care au pus-o destul de bine (o sa vedeti mai departe).

In drum spre Cehia

Intrand pe autostrada dupa Szeged, am inceput sa mergem tare, media vitezei fiind de 120km/h. Ne bucuram ca mergem bine si ne apropiam de Budapesta, cand deodata am vazut ca se formase o coloana destul de mare in fata noastra. Cel mai nasol era ca soseaua era plina de tiruri. Am ajuns si noi “la coada” si am mers incetisor cam 40-50 de minute pana in locul unde am observat care era cauza ambuteliajului™ (©2010 Ciprian): fusese un accident intre doua camioane. Dupa ce am trecut de acelasi loc ne-am reluat ritmul in care mersesem. Am facut o pauza mica la o benzinarie, unde ne-am luat cate un suc, o cafea. Apoi am pornit la drum din nou. Continue reading “Povestea unei calatorii”

Viaţa în frig

Că tot am trecut prin iarna asta, iar zilele trecute povesteam cu un coleg faze din timpul copilăriei, am zis să împart experienţele mele şi cu alţii…

Pe când eram eu puştan, până pe la 11-12 ani, iernile ca cea de anul ăsta erau ceva normal. Eram în culmea fericirii când mă uitam de la geam şi vedeam zăpada crescând centimetru cu centimetru. Mersul la şcoală era o bucurie. Ne bulgăream până ajungeam în clasă uzi leoarcă şi apoi ne înfierbântam şi eram roşii în obraji.

Eu cu sora-mea

Tot din vremurile alea am şi amintiri mai puţin plăcute, posibile datorită măreţului regim comunist. Iarna venea automat cu frig, iar căldura în calorifere cam lipsea. Florile de gheaţă erau nelipsite la geamuri. Aşa se face că majoritatea familiilor aveau sobe în casă. Cei mai bănoşi aveau sobe de teracotă, cei mai puţin avuţi aveau sobe de fontă cumpărate de prin magazine din lanţul “Gospodarul”. Bineînţeles că erau şi foarte mulţi care nu-şi puteau permite nici un fel de sobă. Noi – familia mea – eram în a doua categorie, cu sobă de fontă. O pusese taică-meu în camera noastră, a copiilor, şi lăsam toate uşile deschise în casă – înafară de cea de la sufragerie, unde era ca în peşteră – să se încălzească. Când era chiar foarte frig, ne adunam cu toţii şi dormeam în aceeaşi cameră, cu câte două plapume peste noi şi înghesuiţi în acelaşi pat. Dimineaţa era coşmar să te speli pe dinţi şi pe faţă, dar de cele mai multe ori ne descurcam cu apa pusă în sticle de lapte lângă sobă. Ştiu că de multe ori ramâneam fără lemne sau cărbuni, şi alea luate “pe sub mână” prin diverse pile, iar atunci trebuia să rezistăm cum puteam. De obicei stăteam cât mai mult prin bucătărie, că era spaţiul mai mic si se încălzea mai repede. Acolo mâncam, acolo ne făceam temele, acolo se discuta “politica” şi încercam să trecem mai departe peste probleme.

Sobele veneau şi ele cu problemele lor. Trebuia să ai grijă sa ia aer cât mai bine, ca să ardă focul cum trebuie. Pentru asta, aproape în fiecare seară, taică-meu ieşea pe geam şi îndrepta burlanul in poziţia cea mai bună. Apoi era problema cand se înfundau coturile burlanului şi trebuiau curăţate. Îmi pare rău că nu am nişte poze din perioada aia, dar îmi amintesc destul de bine cum arătau blocurile cu burlanele ieşind pe la geamuri aproape la fiecare apartament. Se asortau perfect cu zecile de antene de pe blocuri, cu care prindeam doar TVR-ul.

Lipsa de căldură se completa foarte frumos şi cu lipsa de apă caldă. Maică-mea punea câte un cazan de apă pe sobă şi, când era gata, ne spălam pe rând într-un lighean în camera unde era soba. Era mare tevatură…

Şi dacă asta nu era de ajuns, băieţii buni ne întrerupeau şi curentul electric în fiecare seară pentru câte două ore. Pentru noi, copiii, erau momente destul de plăcute, pentru că de obicei ne apucam şi jucam Scrabble cu părinţii – placa de joc şi piesele erau făcute de taică-meu, în casă, dintr-o placă de plexiglas. Apoi se făcea ora 20:00 şi venea curentul, numai bine să pornim televizorul şi să vedem pe ‘nea Nicu cum se lăuda cu realizările partidului. La televizor, stăteam iar înghesuiţi cu toţii pe canapeaua din sufragerie, înveliţi cu pături şi cu hainele cele mai groase pe noi.

Şi când mă gândesc că încă mai sunt oameni care regretă “epoca de aur”… N-o să înţeleg niciodată chestia asta.