Dragii mei viitori foști vecini

Din mai 2009 stau pe Titulescu, in sectorul 1 al capitalei României. Când m-am mutat aici am fost foarte încântat de zonă, dar în special de apartament. Venind din sectorul 2, unde stătusem aproape doi ani, aveam impresia că m-am mutat înapoi la oraş. Numai că ideea asta nu mi-a rămas mult în minte. Încetul cu încetul, pe parcursul anilor, am aflat ce vecini am şi dacă ai sta să îi iei pe fiecare în parte, ai putea avea anumite pretenţii legate de educaţia fiecăruia. Numai că, aşa cum spune o vorbă, aparenţele înşală.

“Amanta” şi asociatele

Să o luăm, pentru început pe draga mea vecină, “Amanta”. Are vreo 80 de ani şi e fost medic – aşa am auzit. Are un câine scandalagiu care nu ma deranjează prea tare, în schimb are nişte maniere de aruncat la gunoi. Adică acolo unde ea îşi aruncă gunoiul în cel mai idiot mod posibil: din găleată direct pe toboganul din ghenă. N-ar fi o mare problemă chestia asta, dacă pe toboganul respectiv ar curge încontinuu apă. Numai că nu se întâmplă asta deloc şi tot gunoiul rămas pe marginea toboganului stă cu zilele şi pute infiorător. Degeaba au pus cei de la asociaţie afişe pe uşă instruind-o pe “doamna” să arunce gunoiul folosind saci menajeri. La fel cum nu au deranjat-o nici anunturile puse de către vecini, ea în continuare aruncă gunoiul aşa cum ştie ea. Iar pe lângă asta, aşa cum noi nu suportăm prea bine mirosul respectiv, nici ea nu-l suportă, aşa că soluţia inteligentă (în mintea ei) a fost să lase uşa de la ghenă deschisă, “ca să se aerisească.” Cred că vă puteţi închipui cum miroase pe scară!

Apoi mai e problema curăţeniei din faţa scării. De fapt e vorba de mizerie! Nu există zi să nu ies cu câinele dimineaţa şi la ieşirea din scară să nu fie “mâncare” aruncată pe jos. Mâncare, cică, pentru animalele din jur: porumbei, câini şi pisici. Problema e că, înafară de porumbei, nu prea am vazut alte animale să se hrănească cu resturile respective. Ah… dar să vă spun şi ce chestii se aruncă: bucăţi de pâine, grăunţe de porumb şi grâu, piele de pasăre, oase de pasăre şi, câteodată, bucăţi de carne – porc, oaie, vită, “cu de toate!” Şi cine credeţi că face chestiile astea? “Doamna” de la etajul 1, cea care stă fix sub “Amanta”, dar chiar şi “Amanta”! Doamna de jos fiind soţia “fostului redactor şef de la România Liberă” – am aflat chiar de la ea, după ce am avut o discuţie în contradictoriu, de parcă faptul că era soţia unui fost mare comunist avea vreo relevanţă în toată situaţia! Sau poate avea, că dacă tot e “doamna redactor şef”, ar trebui să mai aibă şi un pic de bun simţ.

Problemele astea sunt perpetue – nici una din cele două vecine nu au renunţat la obiceiuri, chiar dacă li s-a atras atenţia în toate felurile.

Prin 2010 – dacă îmi aduc bine aminte – am avut o poveste care a dus la o situaţie ridicolă. O madam de la etajul 3, care locuieşte fix deasupra “Amantei” (se leagă ceva?) a adus în scară o căţeluşă. A aranjat-o frumos într-un colţ lângă uşa dumneaei, pe o pătură. Căţeaua, foarte sperioasă, lătra la orice zgomot auzit pe scară. Lătratul se transforma de multe ori, chiar şi în toiul nopţii, în scâncete prelungi şi urlete. După o perioadă, când a început să prindă ceva curaj, căţeaua pleca la plimbare prin bloc şi îşi făcea nevoile pe la uşile oamenilor. De vreo două ori am găsit covorul de la uşă într-o baltă de urină si de vreo câteva ori am primit “cadou” câte un căcăţel. Exasperat de situaţie, am mers la doamna respectivă şi m-am oferit să o ajut să dea căţeaua spre adopţie. Am vorbit cu ea frumos, i-am explicat că o să fac poze căţelei şi le pun pe internet să o vadă lumea. Din prima am văzut că e sceptică la ideea asta, dar m-am gândit că poate îşi pune mintea la contribuţie şi schimbăm situaţia. Din păcate nu a fost aşa: la vreo 3-4 zile după ce vorbisem cu ea, am fost trezit noaptea de urletele căţelei, iar dimineata covorul era plin de “cadouri.” Aşa că am luat covorul şi am mers la ea să-i explic că nu e normal ce se întâmplă şi că dacă nu ia măsuri în următoarele zile o să scot căţeaua în stradă. Pe moment femeia părea OK – a luat covorul şi a zis că îl spală şi că se interesează să o dea spre adopţie.

După două zile de la eveniment mă întâlnesc pe scară cu vecina din dreapta apartamentului meu, care mă întreabă ce s-a întâmplat între mine şi vecina de la 3. Îi povestesc pe scurt toate fazele, iar ea îmi zice “păi vezi că a spus la lume că ai ameninţat-o că vrei să o omori şi că se duce la poliţie să facă plângere!” Ce reacţie credeţi că am avut? Nu prea am avut. Am ramas mască puţin, dar am zis să îmi văd de treabă. Ziua viitoare cobor scările să plec la muncă şi văd o noutate la etajul 1: vecinii întreprinzători puseseră o uşă de lemn între trepte si peretele opus, în aşa fel încât să nu mai poată trece căţeaua! Dar, credeţi că a ţinut schema? Nu! Pentru ca doamna căţea putea să sară şi de pe treptele de mai sus şi înapoi, deci nu a fost foarte deranjată. Eram hotărât să merg la şedinţa asociaţiei şi să deschid discuţia pe tema asta, dar fix in ziua respectivă am constatat că nu mai era căţeaua in bloc, aşa că am lăsat-o baltă. Şi dacă nu v-aţi pus încă vreo întrebare legată de reacţiile vecinilor, vă spun eu direct: nu am auzit/văzut pe nimeni altcineva să se plângă de situaţie – nici măcar preşedintele asociaţiei nu a suflat o vorbă!

“Eu stau aici de 35 de ani” vs. “Aduc marfă”

În 2012 am reuşit şi eu să iau permisul auto şi să-mi cumpăr maşină. Toată lumea ştie că în zilele noastre e criză de locuri de parcare, iar în Bucureşti e chiar serioasă situaţia. Uşor-uşor am reuşit să mai prind câte un loc pe lânga bloc, deşi nu mereu în faţa scării – nu sunt genul de om care să sară din maşină direct în casă. De cele mai multe ori imi lăsam maşina în faţa blocului, spre bulevard, dar dacă veneam cu cumpărături şi găseam un loc liber o mai lăsam şi în spate, acolo unde e intrarea în scară. Numai că acolo am început să deranjez anumiţi vecini. Mi-am găsit de mai multe ori ştergătoarele ridicate şi m-am umplut de draci, pentru că locul pe care stăteam nu era marcat ca fiind “loc plătit.” Atunci am aflat, de la tipa care deţine o mică croitorie, că deranjată de situaţie era o vecină de la scara alăturată, care obişnuia să-şi lase Matiz-ul acolo. Nici nu are rost să spun că era loc destul si pentru Matiz-ul ei! Eh… într-o zi am întâlnit-o pe acea vecină şi am avut o scurtă discuţie care s-a rezumat la “eu stau aici de 35 de ani!”, moment în care am terminat-o cu ea.

Ca să ne înţelegem, eu sunt un tip destul de rezonabil, dar fazele astea cu “eu stau în bloc din ’69” nu funcţionează la mine: e locul tău doar atunci când ai un document care dovedeşte că eşti proprietar/chiriaş/concesionar.

După povestea asta am început să observ că pe locul din faţa croitoriei cineva îşi punea o ladă din plastic pe post de “loc ocupat.” La un moment dat chiar aveam nevoie să-mi parchez maşina în zonă, aşa că am luat lada şi am deplasat-o puţin (a se citi “am aruncat-o”) ca să pot ocupa locul. A doua zi am avut o discuţie aprinsă cu posesoarea acelei lăzi, angajata croitoriei. I-am explicat că nu are voie să facă ceea ce face, dar a ţinut-o în continuare pe a ei. Mi-am lăsat în continuare maşina acolo, chiar dacă tipa m-a ameninţat că o să cheme poliţia să mi-o ridice. În acele zile tocmai ne pregăteam să plecăm cu maşina în Grecia, în concediu, aşa că i-am explicat femeii, în glumă, că o să o las acolo timp de o săptămână! Mai să facă o criză de apoplexie!! Seara, când m-am întors de la muncă, am găsit maşina blocată – îşi pusese maşina fix in botul maşinii mele, ca să nu pot ieşi. Am lăsat-o în pace, deşi toată noaptea mi-am făcut probleme că n-o să pot pleca în concediu din cauza idioatei. Pe la 3:00AM, nemaiavând somn, am coborât, şi cu manevre demne de un şofer profesionist, am reuşit să scot maşina de acolo şi dimineaţă să plec.

Dar povestea nu se termină aici! După o anumită perioadă, patroana croitoriei, care ne este oarecum vecină, locuind la un bloc alăturat, a început să-şi parcheze şi ea maşina în zonă şi de câteva ori mi-a tot bătut apropouri să-mi mut maşina de pe “locul ei”, că, vezi Doamne, ea aduce marfă şi o încurc. La început am fost băiat bun, deşi ştiam sigur că tipa nu are ce marfă să aducă: ace, aţă?? După care a început să fie chiar insistentă: până şi în weekenduri era deranjată că îmi lăsam maşina acolo! Numai că eu, băiat de treabă cum sunt, nu mă agitam prea mult şi nu am făcut intenţionat vreo glumă, să-mi las maşina cu lunile in acelaşi loc. Şi au trecut cateva luni bune în care a fost linişte şi pace… Până la momentul în care, într-o duminică seara, venind de la cumpărături, nu aveam alt loc în care să parchez decât cel cu pricina. Şi ce să vezi! Dimineaţă, când am ieşit la ritualul “pipicaca” cu câinele, mi-am găsit ştergătoarele ridicate! Dar de data asta se pare că oamenii s-au simţit profund lezaţi, pentru că ştergătorul din spate era rupt! Am făcut criză de nervi, dar mi-am revenit relativ repede şi am trecut peste moment, pentru că la noi degeaba te-ai agita să mai chemi poliţia şi să se investigheze, că nu se ajunge nicăieri. Aşa că soţia mea dragă a pus mâna pe lege (e juristă!) şi a făcut două pagini de text cu articolele de lege din Codul Penal în care se explică ce e distrugerea de bunuri străine (oare aşa se cheama?) şi articolele din Codul Rutier în care se explică cum poţi parca o maşină şi în ce condiţii poţi face aprovizionare la un magazin/spaţiu comercial. Bineînţeles că de-atunci nu s-au mai atins de maşina noastră de câte ori am pus-o pe locul respectiv.

Concluzia la această poveste este că nu ai dreptate dacă ai impresia că locuind de Xşpe ani într-un loc ţi se cuvine un anume loc de parcare, aşa cum nu ţi se cuvine acelaşi loc dacă la 2m de el ai un spaţiu comercial!

Vecină, dragă vecină

Într-o seară caldă de sfârşit de mai, venind de la muncă împreună cu Andreea, ne-am oprit puţin sa ne uităm în vitrina magazinului cu parchet de lux deţinut de vecina noastră de la etajul 1. Vitrinele se continuă în jos cu o margine de lemn care tocmai fusese lăcuită. Acest lucru era semnalizat printr-o hârtie lipită pe o bandă de scoci care mergea dintr-un capăt în altul al vitrinei. Uitându-mă curios, am observat un parchet cu nuanţe de roz (aşa e esenţa lemnului) şi i-am arătat si Andreei. Ea, la rândul ei, a observat un model de parchet undeva mai în spatele magazinului si a întins mâna să-mi arate, moment in care a atins cu degetul (un deget!) scociul cu care era prins “anunţul” descris mai înainte. Nu au durat 10-15 secunde şi vecina noastră, ciufută şi nervoasă, a ieşit din magazin urlând spre Andreea cum că îi strică vitrina! WHAT??? Pentru câteva momente am fost în şoc. Nu înţelegeam de ce ţipă!

Am stat puţin nedumerit, timp în care tipa a intrat înapoi în magazin. Când m-am dezmeticit şi am înţeles care era problema, am mers în magazin după ea să o întreb dacă e sănătoasă la cap. Vorbea la telefon, aşa cum făcea şi când a ieşit urlând. Am luat-o cu frumosul şi i-am zis “nu te supăra, suntem vecini de atâta timp şi ne salutăm pe scară. Dacă ai vreo problemă şi trebuie rezolvată, putem vorbi ca oamenii.” la care tipa se uită cu scârbă la mine! În momentul ăla m-am erverat şi am urlat la ea “Dacă tu faci crize din cauză că un om ţi-a atins căcatul ăla de scoci, ce mai pot cere de la tine??? IDIOATO!!! Nevastă-mea abia atins hârtia aia pusă la vitrină şi faci crize de neam prost! Şi în plus, chiar eram interesaţi de parchet, că ne mutăm la casă nouă!!!” … reacţia ei a fost “Da, sigur!!!”

Cu greu am reuşit să o conving pe Andreea să nu arunce o serie de ouă pe vitrina magazinului!

Deci cam ăsta e nivelul pe la noi: ţi-ai făcut un magazin şi ai impresia că poţi urla şi te poţi manifesta cum vrei faţă de nişte oameni cu care te saluţi si care pot fi potenţiali clienţi! Şi asta doar pentru că ţi s-a părut ţie ceva!

Cu politeţea e mai greu

De când mă ştiu, am salutat mereu oamenii pe care îi întâlnesc în scara blocului, chiar dacă îi recunosc ca vecini, chiar dacă sunt străini. Aşa am făcut de la început şi când m-am mutat în blocul ăsta. Însă până să se mute Andreea cu mine nu observasem un lucru: “băieţii” de la asociaţie – în special administratorul şi pensionarul de serviciu – nu mă salută niciodată primii. Pe pensionar îl înţeleg, că e mai în vârstă şi se aşteaptă să fie salutat, dar pe administrator, care e mai tânăr decât mine nu prea îl înţeleg.

Faza şi mai de căcat este, de fapt, că am realizat chestia asta abia când Andreea, venind într-o seară acasă m-a întrebat “Auzi, dar bărbaţii ăştia de la asociaţie nu salută niciodată? Mereu trebuie să îi salut eu şi abia atunci îmi răspund.” Da, băieţi, dacă nu ştiaţi, e o chestie de bun gust să saluţi femeile înainte de a o face ele! Pentru că altfel arătaţi ca nişte bădărani.

Tot aici mai intră şi un mic comentariu legat de politeţea învăţată acasă. Avem o familie cu doi băieţi, ambii în jur de 10-12 ani, pe care îi ştiu de când m-am mutat. Mă salută doar dacă sunt cu unul din părinţi sau cu ambii, dar numai după ce salut eu primul. În schimb, de vreo jumătate de an avem şi o familie de chinezi în bloc, cu doi băieţei, unul de vreo 4-5 ani şi celălalt de 8-9. Cel mai mare m-a salutat mereu când m-a întâlnit şi a făcut-o în română!! Ai noştri de ce nu pot, îi doare limba?

Probabil aş mai putea scormoni prin memorie câteva faze, dar mă opresc aici. Vreau să subliniez că lucruri de genul ăsta nu mi s-au întâmplat pe unde am mai locuit şi cred că nu contează zona în care stai (aşa cum mulţi cred), ci felul oamenilor şi educaţia lor.

Dar anul ăsta mă mut şi sper să nu mai am parte de experienţe din astea!

hello