Ziua revoluţiei

Era o zi de iarnă geroasă, fără zăpadă, o zi de vacanţă plictisitoare, în care ne gândeam doar că urmează să vină Moş Gerilă (deşi noi în familie îi spuneam Crăciun). În jurul orei prânzului eram cu băieţii afară şi dădeam un fotbal scurt între blocuri, ca să ne mai încălzim puţin. Nimic nu prevestea că ceva important urma să se întâmple, deşi unii din noi ştiau anumite chestii auzite din şoaptele părinţilor – “să nu fie vreun microfon de la securitate” – cu câteva zile înainte.

Abia începusem să pasăm mingea de la unii la alţii, că din scară iese într-o fugă Dana, vecina noastră zăpăcită, băieţoasă, fiica ofiţerului de armată din scara noastră. Face câţiva paşi şi ajunge între noi şi, după ce-şi trage puţin sufletul, ţipă în gura mare “Trebuie să vă duceţi ACUM să vă uitaţi la televizor!!! Îl dă lumea jos pe Ceauşescu!!!” În acel moment toţi am avut o reacţie de oameni spălaţi pe creier: ne-am îndreptat spre ea şi câţiva din noi au ţipat la ea “TACI!!! Nu vorbi aşa, că te aude lumea!!!”, însă ea nu s-a dat bătută: “Vă promit că nu mint. Mergeţi acasă şi uitaţi-vă la televizor. Eu mă duc înapoi!”

revolutia din decembrie 1989
Într-o zi de vineri, la prânz, era aproape imposibil să fi fost ceva transmisie TV. Poate doar dacă avea tovarăşul o vizită din partea vreunui alt preşedinte de stat, altfel nu erau şanse. Oricum, am fugit repede pe trepte până la etajul 2 şi am pornit televizorul. Cele câteva zeci de secunde până “se încălzea” şi până apărea imaginea mi s-au părut enorm de lungi. Însă până să apară imaginea am început să aud frânturi de sunete. Auzeam vocea unei mulţimi care striga “Jos Ceauşescu!” Nu-mi venea să cred, era aproape neverosimil. Am aşteptat până a apărut imaginea şi am văzut mii de oameni pe străzile Bucurestiului strigând “Libertate!!! Jos Ceauşescu! Jos Comunismul!” şi cântând “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!!” Pe loc m-a cuprins o euforie pe care n-o mai simţisem până atunci. Eram un copil normal de 12 ani, un copil oarecum tipic pentru perioada respectivă, dar eram conştient că ceva se va schimba brusc în viaţa mea.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies pe scară, cu intenţia de a da vestea mai departe. Nici n-am deschis bine uşa, că o văd pe scări, urcând spre casă pe una din vecinele mele, o doamnă foarte simpatică şi de treabă (nu dau nume). Am salutat-o şi am întrebat-o “Aţi văzut ce e la televizor, ce se întâmplă în Bucuresti? A căzut Ceauşescu!!!!” Răspunsul ei a fost exact cel pe care-l dădusem noi mai devreme Danei: “Taci, copile, eşti nebun? Cum să vorbeşti aşa ceva???” În momentul ăla m-am dus şi am luat-o de mână, am băgat-o în casă şi am dus-o direct la televizor. I-am arătat lumea care mărşăluia şi scanda pe străzi şi a rămas mută minute bune. După ce şi-a mai revenit şi a început să realizeze ce se întâmpla m-a luat în braţe şi aproape plângând mi-a zis “Să ţii minte ziua asta!!!”

În câteva minute după aia m-am îmbrăcat mai bine, am ieşit în faţa blocului şi am întrebat băieţii, care ieşiseră la discuţii, dacă vor să meargă în centrul oraşului să vedem ce se întâmplă. Înafară de Gabi I. nimeni nu a avut curajul să facă asta, aşa că am plecat amândoi aproape într-o fugă. Pe drum mi-am dat seama că vreau să dau vestea şi bunicii mele, care stătea oarecum aproape de noi. Am mers la ea într-un suflet şi i-am zis ce se întâmplă în Bucuresti şi că mă duc în centru să văd ce e la noi. Aproape instant mi-a zis să nu mă duc, că poate e periculos. Dar ce, eu eram prost să o ascult? Am ieşit repede pe uşă, l-am recuperat pe Gabi şi am fugit spre centrul oraşului.

Cu cât ne apropiam mai mult de zona centrală, cu atât auzeam mai tare un vuiet de mulţime. Lumea puţină de pe stradă se uită curioasă la noi, iar unii ne trimiteau acasă. Ce era curios era că n-am văzut nici un miliţian pe stradă, iar toate magazinele păreau să fie închise. Când am ajuns în piaţa civică am văzut că era plină de oameni, care mai de care mai înflăcăraţi şi mai îmbujoraţi de entuziasm. Toţi strigau “Jos Ceauşescu!” şi “Libertate!!!” iar o parte din ei aveau steaguri pe care le fluturau. Încet-încet ne-am făcut loc spre clădirea “primăriei”, unde la un balcon vorbeau diverse persoane. Când am ajuns chiar sub balconul respectiv cineva a strigat “aruncaţi-ne cărţile cu congresul, să le ardem!!! aruncaţi tablourile cu tiranul!!!” După câteva secunde am văzut câţiva oameni venind la balcon cu vrafuri de cărţi şi tablouri, pe care au început să le arunce poporului de jos. S-a făcut un cerc în jurul cărţilor aruncate şi cineva le-a dat foc, moment în care s-a auzit un cor de urale isterice…

Cu timpul, s-au plimbat pe la balcon o grămadă de personaje care comentau câte ceva, care cereau lumii să nu se panicheze, să nu stârnească scandal. Din când în când se auzeau din mulţime diverse zvonuri, cum că a intrat armata sovietică în ţară, cu tancuri, cum că securitatea se pregăteşte de un contra-atac, că ar fi mai bine ca lumea să plece acasă. În toată vânzoleală aia am auzit sirena unei “Salvări” şi s-a făcut pentru câteva momente linişte. Toată lumea şi-a indreptatat privirea către zona din apropierea uneia din fântânile arteziene de vis-a-vis de Poştă. Acolo căzuse un tip şi s-a rănit destul de grav, că ţin minte că era plin de sânge. Iniţial lumea a început să ţipe că se trage, aşa că mulţi au luat-o la fugă care-încotro. Fiind prea mic nu mi-am dat seamă că ar fi fost vreun pericol, aşa că am rămas să mă mai uit. Cu multă greutate, pentru că era îmbulzeală mare, au reuşit să-l scoată pe tip din fântână şi l-au băgat în maşina Salvării, iar mulţimea şi-a reluat scandările.

Eu cu Gabi ne-am mutat mai în faţă, până când la un moment dat am simţit că cineva mă trage de mâna. Mă uit în sus şi văd un tip la vreo 30 de ani care îmi spune “hai cu mine la balcon!” şi mă ia în braţe şi intrăm în clădirea Consiliului Judeţean din ziua de azi. Pe scări, multă lume, fiecare discutând cu altcineva şi făcând tot felul de planuri. Ici şi colo zburau tablouri cu Ceauşescu şi lumea rupea stema Partidului Comunist. Într-un final am ajuns în balcon, unde mai erau 2-3 copii, dar nu şi Gabi. Tipul care m-a adus s-a dus la cel care avea microfonul şi i-a spus ceva, apoi m-a luat din nou în braţe şi m-a ridicat sus, să mă vadă mulţimea. La fel au mai făcut şi alţi tipi cu restul copiilor, iar “cuvântătorul” a zis ceva în legătură cu faptul că noi vom urma să fim viitorul şi că trebuie ca lumea să aibă grijă de noi… Am primit ceva aplauze, iar apoi am auzit din nou “Jos comunismul!!” După toată faza, în confuzia care domina momentele alea, cineva mai în vârstă m-a luat deoparte şi m-a întrebat unde sunt părinţii mei, iar eu i-am zis că-s la muncă. Atunci tipul mi-a zis că e mai bine să plec acasă, că nu e de stat acolo.

Într-un fel, prin tonul pe care mi-a dat sfatul, mi-a băgat oarecare frică în minte. Am luat-o destul de repede pe scări, am ajuns din nou afară şi m-am uitat după Gabi, prietenul meu. Nu mai era nicăieri, semn că plecase şi el sau se amestecase cu mulţimea. Am stat puţin pe gânduri şi am decis să merg la maică-mea la librărie, să văd dacă e acolo, că parcă mi-era oarecum teamă să mă duc singur acasă. Maică-mea lucra la librăria de lângă Tribunal, aşa că nu era deloc departe. Am ajuns acolo şi uşa era închisă, dar nu era pus lăcatul, semn că cineva era totuşi înăuntru. M-am uitat puţin mai atent şi mi s-a părut ciudat că o parte din rafturi şi vitrine erau goale. Apoi am început să bat în geamurile de la uşi până am văzut-o pe maică-mea ieşind din magazie. Cu o faţă speriată, a venit într-o fugă şi m-a luat înăuntru. M-a întrebat ce caut acolo şi cum am ajuns în centru, dar nu a stat prea mult să-mi asculte poveştile. Mai important pentru ea era să strângă cărţile cu partidul şi cu tovarăşul, de frică să nu-i spargă mulţimea librăria şi să aibă apoi probleme.

Timpul a trecut foarte ciudat cât am stat acolo. Ţin minte doar că la un moment dat a venit şi taică-meu, care i-a spus mamei să închidă librăria şi să mergem cu toţii acasă, că acolo e mai sigur. Am mers apoi pe traseul cel mai întortocheat posibil, încercând să evităm străzile mari, pline de lume. Ajunşi acasă, am dat drumul la televizor, iar taică-meu i-a sunat pe bunici să vadă dacă sunt bine. În momentul ăla s-au hotărât cu toţii să vină la noi, că e mai bine să fim împreună.

Zilele au trecut apoi încet, toţi stând cu ochii pe televizor. Am văzut “filmul” cu teroriştii, apoi “filmul” cu urmărirea tovarăşului. Am auzit poveştile cu masacrul inutil de la Otopeni, cu zeci şi sute de cazuri de oameni morţi pe străzi, în Bucuresti. Nimic nu era clar, totul era confuz, iar lumea nu prea ştia ce să mai creadă. Apoi a venit prima zi de Crăciun, ziua în care a fost prins Ceauşescu şi executat ca un câine. Momentele alea au fost unele de euforie pentru noi. Îmi amintesc cum ai mei plângeau de bucurie, deşi nu ştiau ce-o să le rezerve viitorul. Important, atunci, era că scăpasem de asuprirea la care fusesem supuşi atâţia ani de zile. Nu mai conta ce urma, conta doar că eram liberi!

O să va gândiţi poate, “A fost sau n-a fost?” Răspunsurile mele la întrebarea asta sunt şi “da” şi “nu”. Da, pentru că pentru copilul din mine a fost revoluţie, poate cel mai important moment din viaţa mea. Dar pentru adultul din mine, cel care a înţeles mult mai mult de atunci până acum, adultul care nu e atât de uşor de manipulat cu informaţii false de către toţi cei care vor să facă asta, revoluţia nu a existat. Pentru adultul din mine totul a fost o piesă de teatru pusă la punct de unii, dar care a deviat puţin de la scenariu din cauza publicului prea înflăcărat.

Iar astăzi suntem unde suntem…

(postat original pe Vasluiul Meu)