Inca nu pot crede ca a trecut un an de atunci. Nici acum nu pot sa cred ca nu mai e, ca nu mai aud usa deschizandu-se si sa o vad pe ea aparand zambind sau obosita, sau nervoasa. Ce mai conta? Era important ca venea acasa, ca era aici cu mine. Mi-e dor de momentele in care ne certam, mi-e dor de momentele in care auzeam “ADAM!!!!” si stiam ca urmeaza sa ma cicaleasca.
A trecut un an de cand cancerul a invins-o, un an care a trecut foarte repede, dar si foarte greu. Au fost zile oribile cand imi aminteam de ea si nu puteam face absolut nimic altceva decat sa ma uit la poze si sa ascult muzica ei preferata. In fiecare zi vad lucruri pe care le-am avut impreuna, lucruri pe care le-a aranjat ea pe dulapuri sau pe mese si nu pot sa nu ma gandesc la ea. Nu pot nici sa renunt la ele, nu vreau sa renunt la ele, pentru ca pur si simplu nu pot. Mai mult ca sigur toata viata o sa am momente cand o sa-mi vina ea in minte si o sa-mi amintesc cat de mult a insemnat pentru noi, cei din jurul ei.
Mi-e dor de tine, Dana!!!
Comenteaza