Calm like a bomb

Şi a venit şi ziua de 9 mai, ziua în care avea loc Prima Evadare, un concurs cross country de mountainbike. Nu se putea să ratez evenimentul, mai ales că am fost prezent şi anul trecut. Aşa că dis-de-dimineaţă m-am “înarmat” cu scule, camere de rezervă, apă şi trei batoane “cu energie” şi am plecat spre locul de start, lângă Academia de Poliţie. Acolo m-am întâlnit cu prietenul meu Răzvan, cu care am stat la vorbe până la start. Pe parcursul concursului am mai mers împreună pe unele porţiuni, dar nu prea mult, o să vedeţi şi de ce.

Startul s-a dat la 10:00, aşa cum era stabilit, iar “MC-ul” evadării ne-a anunţat că au fost 1250 de înscrişi, dar din aceştia nu ştiu câţi au luat startul – se va anunţa pe site-ul oficial. Vremea nu era prea prietenoasă la start, dar toată lumea spera că totuşi va fi bine până la final. În prima parte a traseului, prin pădure, ploaia nu ne-a pus probleme prea mari, iar răcoarea ne făcea pe toţi să fim optimişti. Când am ajuns la trecerea peste şoseaua de centură a Bucureştiului, deja se putea observa că ne aşteaptă aventura.

După ce am sărit parapetul de la centură şi am trecut dincolo de ea, ne aştepta iarba umedă. Pe prima parte a fost bine, până am ajuns la porţiunea cu pământ bătătorit. Acolo a început “distracţia”, pentru că ploaia făcuse ca suprafaţa drumului să se transforme în mâzgă, ceea ce ne-a pus ceva probleme, roţile alunecând în voie în toate direcţiile. Dar cel mai urât moment a fost după ce am trecut de o stână, iar drumul – pietruit înainte – devenise ca un şanţ plin de beton proaspăt. Noroiul moale şi lipicios se combina perfect cu pietrele de pe drum, ceea ce a pus mari probleme la deplasare tuturor concurenţilor. Acolo a fost zona în care am văzut cele mai multe abandonuri, majoritatea din cauza schimbătoarelor sau lanţurilor rupte. şi eu m-am oprit de cel puţin trei ori să îmi curăţ de noroi bicicleta, pentru că pur şi simplu nu era nici o posibilitate să mă mai deplasez. La un moment dat am renunţat să mai curăţ aiurea roţile şi furca şi am luat-o la picior până la şosea. Am mers pe jos cam 2km, iar acolo m-am întâlnit şi cu Andrei Vocurek, care avea schimbătorul rupt şi a renunţat la traseu. Tot acolo l-am aşteptat şi eu pe Răzvan, să văd în ce stare e bicicleta lui şi dacă vrea să continuăm. A ajuns cam la 15 minute după mine, timp în care am mestecat la un baton din ăla şi am băut puţină apă, iar apoi mi-am mai curăţat puţin bicla.

Cu ceva curaj nebun, am plecat în continuare pe traseu, deşi ştiam că mai e de mers destul de mult până la primul punct de alimentare, de la Palatul Ghica. Pe prima parte a acestei secţiuni a fost chiar bine şi au fost porţiuni pe care am mers cu destul de mare viteză, iar în unele situaţii chiar stăteam la taclale cu Răzvan şi mă bucuram că nu am renunţat mai devreme. Dar pe la mijlocul porţiunii a revenit noroiul moale şi lipicios, iar roata mea din faţă se încăpăţâna să se blocheze din ce în ce mai des. Răzvan a luat-o înainte, eu rămânând să mă lupt cu noroiul din ce în ce mai des. Cam trei sferturi din aceasta porţiune de traseu am mers pe lângă bicicletă, iar la un moment dat chiar am întors-o “cu cracii în sus” pentru a-i face igiena completă. După ce am mai mers vreo 1-2km pe jos şi am ajuns la drum mai bun, am urcat înapoi pe ea şi mi-am luat avânt până la palat. Acolo m-am alimentat cu o banană, câteva napolitane şi doua bucăţele de glucoză, iar două sticle de apă m-au ajutat să curăţ mai bine bicla la pinioane şi la schimbător, care arăta groaznic.

După palat a urmat porţiunea mişto care mi-a plăcut şi anul trecut, doar că anul ăsta nu am avut curajul să mă dau pe biclă în panta abrupta, pentru că mai mult ca sigur mi-aş fi pierdut 2-3 dinţi, având în vedere că frânele nu mă prea ţineau. Chiar acolo, în curbă, stăteau doi tipi care asistau la cursă şi pe care i-am întrebat câţi biciclişti au văzut căzând. Răspunsul nu m-a surprins deloc: “cam 90% din cei care trec au căzut”. Restul cursei a fost mult mai ok, chiar cu porţiuni uscate prin unele locuri, ceea ce a făcut ca bicicleta să se cureţe destul de bine. Până la al doilea punct de alimentare nu am mai avut probleme deloc şi am reuşit să schimb câteva cuvinte cu cei pe lângă care treceam.

Şi ca să fie totul cum trebuie, după ce m-am alimentat a doua oară şi mi-am mai curăţat puţin lanţul si mecanismele, la nici 200m de acel punct am căzut într-o râpă. Drumul era în pantă şi era şi înclinat, iar noroiul a fost tot ce-a trebuit pentru ca eu să pot aluneca şi să cad pe marginea râpei cam 5m. M-am adunat de pe jos după ce am ieşit cu greu de sub bicicletă şi am urcat înapoi pe drum. Când să plec, surpriză, bicla scotea niste sunete ciudate atunci când pedalam. Am întors-o din nou şi m-am uitat să văd ce are: în căzătură, lanţul se mutase de pe foaia mijlocie pe cea mică, iar cum schimbătorul nu prea mă ajuta, a trebuit sa mut lanţul pe foaia potrivită cu mâna. După toata povestea asta, am luat-o din nou prin pădure şi mi-am continuat drumul. Deşi au fost porţiuni destul de nasoale, n-am mai avut probleme până la final. Au fost chiar câteva bucăţi de drum interesante, cu curbe în coborâre şi cu câteva deluşoare pe care mergeam ca pe valuri. O bună parte din porţiunea asta am mers singur, iar spre final m-am întâlnit cu Eugen, un cunoscut, cu care am ajuns până la final.

Pe ultima parte a traseului, cam 2km, am mers in viteză şi chiar îmi pornisem camera să filmez finalul, însă la sfârşit am observat că nu am filmat nimic, pentru că nu aveam memorie destulă. La final am fost primit cu aplauze, aşa cum au fost primiţi toţi concurenţii, mi-am luat tricoul de participant şi m-am retras la o vorbă cu Răzvan, care ajunsese cu 20-30 de minute înaintea mea. Apoi n-am mai stat să ascultăm tragerea la tombolă şi ne-am deplasat spre o spălătorie auto, unde ne-am curăţat bicicletele (chiar şi de păcate), şi apoi spre casă. De la spălătorie m-a luat un tip (Bogdan) care avea doi suporţi pentru biciclete în plus pe maşină. Cu ocazia asta îi mulţumesc mult din nou.

Prima evadare 2010 s-a dovedit a fi un eveniment mult mai bine organizat decât anul trecut, doar vremea fiind un obstacol. Însă chiar şi în condiţiile astea, a fost o experienţă foarte plăcută şi interesantă. Să vedem ce-o fi la anul…