Viscri, linistea cautata

Cu cateva zile inainte de plecare Alex ma intrebase daca merg cu el in week-end la Viscri, impreuna cu alti doi prieteni. Prima reactie a fost “Viscri??? Ce e aia?”. Apoi am aflat ce e: un sat sasesc cu biserica fortificata, construita in sec. XIII, devenit cunoscut dupa ce printul Charles al Marii Britanii a vizitat locul si s-a hotarat sa restaureze cateva case si sa ajute comunitatea.
Biserica fortificataAsa ca vineri, 29 august, in jurul orei 17:30, am luat avant spre Viscri. Drumul a fost ok, cu ceva intarzieri din cauza lucrarilor de pe drumurile nationale. Pe ultima parte a drumului am avut ceva emotii, cand am vazut o intrecere intre doua tiruri pe serpentinele de la Bogata. Nu stiu de unde atata inconstienta la unii oameni, desi daca stau sa ma gandesc, traim in Romania si nimic nu e de mirare. Cu 7km inainte de a ajunge in Viscri, am intrat pe drumul care duce spre sat, un drum de tara, pietruit. Ca sa ne mai sara oboseala, Alex s-a jucat cu stinsul luminilor si cu povestile cu “fetita fara cap”, iar Matli m-a speriat intr-un moment din asta…
Am ajuns in sat in jur de ora 00:00 si, dupa ce matusa lui Alex ne-a prezentat casa, am stat la vorbe si la o cina binevenita pe prispa casei. Afara era racoare si un cer senin foarte clar, pe care am vazut cu ochiul liber Calea Lactee, lucru imposibil de observat in Bucuresti. Matli s-a jucat putin cu noua lui camera si a prins cateva instantanee interesante cu cerul si cu sura din fundul gradinii. Apoi ne-am indreptat incetisor spre camera noastra, sa dormim. N-am precizat ca totul e amenajat – in limitele posibilitatilor – dupa tipicul sasesc. Matusa lui Alex a facut un efort de apreciat si a reusit in timp record – o luna si jumatate – sa puna la punct multe lucruri in casa.
Paturi cu sertar si dulap
Din toate lucrurile din camera, paturile ne-au atras atentia cel mai mult. Sunt inalte, din lemn, iar “la parter” au un sertar care se trage si foloseste ca loc in plus in pat. Unul din sertare mi-a revenit mie si pot spune ca am dormit foarte lejer si foarte bine. Pe langa paturi, in casa mai erau niste dulapuri pictate, o banca langa o masa si un dulap cu cateva vase traditionale. Dupa ce ne-am aranjat in camera si ne-am facut comozi, am tras somnul de rigoare…
Si ne-am trezit dimineata in jur de ora 9. Masa era deja pregatita, iar dupa ce ne-am infruptat, am stat iarasi la discutii cu domnul Gheorghita, unchiul lui Alex, un om plin de istorie, de placerea de a discuta, un om cu o energie extraordinara.
Pe la 11:30 ne-am indreptat spre biserica fortificata, care e chiar la 100m de casa. La intrarea in curtea bisericii am fost intampinati de o banca lunga asezata in jurul unui cerc cu diametru de aproape 6-7m, in mijlocul caruia era un copac. Acolo se strangeau (nu stiu daca se mai pastreaza obiceiul) tinerii in zi de sarbatoare, cu baietii stand pe banca, alegandu-si cate una din fetele care dansau in jurul copacului. Am urcat apoi spre biserica luterana, aflata pe varful unui deal. Biserica e cea care a dat numele satului – Weisskirch (transcris in romana Viscri) insemnand “biserica alba” – si arata ca o mica cetate, fiind inconjurata de ziduri si de cateva turnuri. A fost construita in anii 1200 de catre sasii din zona dupa tipicul lor. Fiecare familie avea locul ei in “cetate” si isi depozita alimentele in camara repartizata, pentru cazurile in care satul ar fi fost atacat de dusmani.
Zidurile bisericii
La intrare, pe peretele bisericii, sunt doua pietre comemorative, pe care se afla scrise numele satenilor cazuti in primul, respectiv al doilea razboi mondial. Un lucru interesant este ca in dreptul fiecarui nume era scris un numar, care reprezenta numarul casei in care traise cel cazut in razboi. Lucrul acesta a fost facut pentru ca in sat erau multe persoane cu acelasi nume. Un lucru interesant e cum isi numeau familiile copiii: toti membrii comunitatii erau inruditi intre ei, pentru a nu se pierde proprietatile si privilegiile. In timp s-au stabilit si niste reguli in legatura cu numele lor – barbatii se numeau Johann, Michael, Georg si Martin, iar femeile Sofia, Sara si inca doua nume pe care nu le-am retinut. Toate aceste lucruri ne-au fost povestite de catre o batrana din sat, sasoaica, una din putinele ramase in viata. Dupa ce ne-am plimbat prin “cetate”, am fost invitati in biserica. Dupa cateva minute de povestiri si explicatii, batranica ne-a dat voie sa urcam in turnul cel mai inalt al bisericii, iar ea s-a dus sa traga clopotele. Era ora 12. Din turnul bisericii se poate vedea tot satul, dealurile inconjuratoare si padurile din zona. O priveliste cu adevarat linistitoare…
Ne-am intors apoi acasa, de unde Nizel (matusa lui Alex) ne-a luat la casa postasului, Eugen, din centrul satului, pentru pranz. Ajunsi acolo am stat putin “de vorba” cu cateii proprietarului si apoi ne-am dus in bucatarie, unde am fost serviti pentru inceput cu un rachiu de pruna foarte bun si foarte tare. Dupa 10-15 minute de asteptare, timp in care am tot povestit, ne-a fost servita o ciorba de porc minunata. Recunosc ca am mancat doua portii, atat de buna era. Apoi au urmat ardeii umpluti “unsi” cu un sos al casei foarte bun. Si aceasta parte a mesei a fost exceptionala, compozitia ardeilor fiind putin picanta, pe gustul meu. A urmat desertul, o placinta cu ceva fructe pe care nu le-am putut identifica si cu 2-3 pahare de vin numai bune sa ne stinga setea.
N-am mai poposit mult, si dupa vreo 15 minute dupa masa, Nizel ne-a luat si ne-a dus la Troia (Traian), sa ne arate caii si atelierul lui de fierarie. Ne-am bucurat sa vedem doi cai frumosi tavalindu-se pe pamant, umbland liberi prin curte si apoi o lectie de cum se face un cui in stilul evului mediu.

Blacksmith in Viscri, Romania from Radu Adam on Vimeo.
In jurul orei 5 ne-am ridicat si ne-am intors “acasa”, unde Alex, cu o viteza fantastica, s-a bagat in pat pentru un pui de somn. Din pacate pentru el Traian a venit sa ne ia la o plimbare cu caruta si la cosit lucerna, dupa cum ne promisese cand am fost la el. Plimbarea a fost frumoasa, toti trei bucurandu-ne ca am reusit, dupa mult timp (cel putin eu), sa ne mai deplasam cu caruta. Am facut un popas si la una din casele pe care printul Charles le-a restaurat, dar nu ni s-a parut cu nimic mai speciala decat casa in care am dormit. La camp l-am urmarit pe Traian cum cosea si n-am putut sa ne abtinem sa nu incercam si noi, cu putin succes insa. La intoarcere am facut un popas pe coama unui deal, de unde am vazut privelistea dealurilor la apus, o imagine atat de linistitoare si calma ca imi venea sa raman acolo sa dorm…
A urmat apoi o seara linistita, pe prispa casei, cu o mica gustare si cu multa vorbarie, dupa care somnul binevenit.
Duminica dimineata ne-am trezit tot pe la 9 si am urmat “ritualul” de sambata, cu micul dejun si discutiile cu unchiul lui Alex, in special pe teme de istorie si civilizatie. In linistea care ne inconjura am ramas surprinsi cand pe deasupra casei au trecut in zbor doua pasari si am auzit sunetul facut de aripile lor. Asa ceva nu o sa putem auzi niciodata in orasele noastre pline de masini si de viteza… Ziua nu a fost cu nimic speciala. Poate doar pranzul, pe care l-am luat in acelasi loc: o ciorba de legume interesanta si o mancare de legume cu carnati, din care – recunosc – nu am mancat, pentru ca nu ma pasioneaza. Eu am apelat la unul din ardeii umpluti ramasi de sambata si care mi-au placut la nebunie.
In jur de ora 16 am luat-o din loc, indreptandu-ne pe un drum infernal (din cauza gropilor) spre Bucuresti. Am trecut prin Fagaras, oras pe care l-am vazut de pe un deal din apropiere, o imagine superba, cu muntii care ii dau numele in fundal.
Pe final pot spune ca a fost un weekend de vis, a fost linistea pe care o cautam demult si pe care n-o s-o gasesc niciodata la oras… Viscri, sigur ne revedem!

Galerie foto, aici

hello