Calm like a bomb

Acum cateva luni am citit un articol despre un trib, Pirahã, din jungla braziliana ai carui membri au o limba ciudata si care nu au anumite notiuni pe care aproape toate limbile de pe pamant le au. Astazi am citit timp de 3 ore – da, stiu, ma plictisesc la munca – un articol complex si complet despre limba acestui trib.
Limba acestor oameni e foarte ciudata pentru noi, in primul rand pentru ca e o limba aproape cantata, in care conteaza foarte mult inflexiunile vocii si tonalitatea. O alta chestie interesanta este ca nu au nume pentru culori. Alta curiozitate este ca nu stiu sa numere. Pentru ei exista doar 1, 2 si “mai mult”. Si chiar si asa, in conceptia lor “unu” inseamna “in numar mic”, iar doi “in numar mai mare decat unu”. Articolul trateaza foarte succint, dar usor de inteles, unele concepte legate de lingvistica si face referiri la cateva teorii mai cunoscute. Insa nici una se pare ca nu se aplica la limba Pirahã. Una din cele mai cunoscute teorii in lingvistica se refera la recursivitatea limbilor, ceea ce la acest trib nu exista. Ca un exemplu de recursivitate, cand vedem pe strada un autobuz plin cu oameni spunem “pe strada mergea un autobuz plin cu oameni”, insa Pirahã ar spune “am vazut pe strada un autobuz. autobuzul era plin cu oameni”. Pentru ei nu exista conceptul de includere a unei propozitii sau idei in interiorul alteia.
Cei care au studiat acest trib au observat ca nu au un mit al inceputului, nu au o zeitate, nu cred in ceva spiritual. Pentru ei exista doar prezentul, trecutul e ceva nu mai lung decat maxim doua generatii (in cel mai bun caz) si sunt foarte reticenti la alte culturi si civilizatii. Tot din aceasta cauza, traiul lor se bazeaza pe vanat si cules plante, si nu au o idee despre cultivarea plantelor sau domesticirea animalelor.
Multe din aceste lucruri sunt noi pentru mine si am citit articolul cu mare rabdare si placere. Am fost uimit sa aflu lucrurile astea si ma bucur ca am sansa sa le cunosc, dar nu sunt egoist si o sa dau si linkul, poate mai sunt si alti curiosi ca mine.

Articolul din “The New Yorker”