Calm like a bomb

V-ati intrebat vreodata cum vede un roman, un dinamovist, echipa sa favorita dintr-o tara straina? Eu m-am intrebat de multe ori si iata ca am ajuns in postura de a fi la distanta si va pot spune cum e. Bine, acum nu inseamna ca ceea ce simt eu simt si altii. Pentru ca nu toata lumea a fost ca mine inainte de a pleca “afara”.
Adica cum ca mine? Adica un nebun care mergea meci de meci pe stadion dupa Dinamo. Pe ploaie, pe soare, oricand. Vorba cantecului “fie vreme buna, fie vreme rea”. Cred ca multi dintre voi stiu cum e sa mergi meci de meci la stadion. Senzatia aia, adrenalina care iti curge in tot corpul cand vezi ca ai tai se avanta spre poarta… sau dimpotriva cand vezi un adversar ca trece de apararea ta. Acele senzatii nu se compara cu nimic. Si, mai presus de toate – din punctul meu de vedere, senzatia pe care o ai cand canti alaturi de tot stadionul, cand auzi corul ala de mii de oameni strigand “Cine sare este caine!” sau “FC Dinamo, ALE!!!”. Nu am cuvinte sa exprim senzatia…
Dar sa revenim pe pamant… Uneori viata iti ofera tot felul de sanse. Unele nu le poti rata, unele le poti amana. Mie mi s-a oferit sansa sa lucrez intr-o firma mare, in Cehia, pentru un salariu mai bun decat in tara, pentru o viata mai buna. Insa sincer imi lipsesc foarte mult meciurile.
Cand stai la TV si nu poti striga, nu poti injura arbitrul, nu poti canta, e foarte frustrant! Mai ales cand vii dintr-un grup de oameni care simt ca tine. La televizor singurele chestii palpitante sunt fazele de poarta, cand stai cu nervii intinsi si tipi la Niculescu sa traga in dreapta. Sau te rastesti la Tames ca nu alearga sau nu da pasa cum trebuie. Esti un fel de antrenor, un antrenor care mereu vede mai bine in teren decat oricine. De multe ori tip ca nebunul “PUNE, BA, PASA LA MUNTEANU, CA E LIBER PE STANGA!!!!”, si cam de fiecare data nu se intampla asta.
O alta chestie enervanta la un meci vazut la televizor sunt comentatorii. Analfebetii si agramatii de comentatori care slujesc echipele “europene”, care fac orice sa dea in noi cu pietre. De multe ori inchid sunetul si ma uit la meci asa, dar nu rezist mult, pentru ca vreau sa aud si eu ce mai striga ai nostri. Vreau sa aud un “Muie steaua” care sa ma mai racoreasca. Tot de multe ori, cand se dau prim-planuri cu peluzele noastre, incerc sa observ cunoscutii si deodata ma vezi cum sar cu degetul la ecran “ia uite-l pe Degady!!!!” sau “Uite-l pe Alex cum se agita!!!”. De obicei sunt cu cativa prieteni in jur si unii din ei nu stiu despre cine vorbesc si au impresia ca-s nebun… ce sa-i faci, asa e cand imbatranesti.
Am scris articolul asta dupa meciul cu Poli Timisoara pentru ca stiam, ERAM CONVINS ca o sa-i batem! In felul asta imi exprim bucuria pentru faptul ca vad un nou Dinamo, o echipa care munceste din plin pentru rezultat. Pentru asta am suportat atatia ani de umilinte, atatia ani in care ne-am luptat cu conducerea, fiecare in felul sau. Poate ca a ajuns momentul sa fim si noi cu zambetul pe fata, sa nu mai plecam de la stadion (sau de la televizor, in cazul meu) incruntati si cu nervii la pamant… Sa nu mai plangem prin baruri, de la mic la mare, de la cetatean la ultras, dupa un meci in care in ultima secunda dam un gol nevalidat…
Cam asta e… mi-e dor de voi, prieteni, mi-e dor de meciuri si de stadion, dar aveti rabdare si intelegere, pentru ca in viata sunt si alte prioritati si e bine sa le dam curs…